Adrian Vasilescu, BNR: Anticamera falimentului sau…

Companiile se nasc și mor. Competițiile în arena economiei se desfășoară între  două mari borne de hotar: debutul în viața economică, moment în care noile firme se aruncă în apele agitate ale concurenței, și închiderea conturilor – din nenumărate motive, cel mai dramatic fiind falimentul.

La noi, înainte de decembrie 1989, cuvântul faliment era interzis. L-a pronunțat public într-o singură împrejurare Ceaușescu, când a cerut ieșirea din corsetul strâns al „pierderilor planificate”, pentru ca resursele întreprinderilor să fie folosite exclusiv pentru a obține beneficii. Atunci a explicat că sunt opinii, în aparatul de stat, că ar fi stimulative câteva falimente. Adăugând, pe un ton imperativ, că vor fi și falimente… DAR ale conducerilor întreprinderilor care nu vor trece de la pierderi planificate la beneficii. Niciodată însă, în Republica Socialistă România – a plusat Ceaușescu – nu vor fi falimente ale întreprinderilor.

După decembrie 1989, mult timp, a persistat o  sfială în pronunțarea cuvântului faliment. Era preferat cuvântul insolvență. Deși insolvența, fie prezumtivă, fie iminentă, e doar anticamera falimentului. O stare a patrimoniului debitorului marcată de insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. S-a ajuns greu la înțelegerea  adevăratului sens al insolvenței – acela de proces al restructurării unei companii în vederea ieșirii din starea de încetare a plăților. Prin salvarea capitalului, a locurilor de muncă și a tuturor resurselor de competitivitate, ca șansă a rezilienței companiilor insolvente.