Adrian Vasilescu, BNR: Când vom trăi altfel?

Speranța, deseori, a atins cote înalte. Dar s-a dovedit a fi fost un prost sfetnic.

Imediat după decembrie ’89, speranța grăbise reducerea bruscă a săptămânii de lucru. Apoi, a determinat renunțarea la normele de producție, restituirea părților sociale și folosirea întregii rezerve valutare pentru importuri de bunuri de consum. Plus acordarea de credite bancare pentru plata salariilor neacoperite cu muncă și cu mărfuri. Mulți, atât politicieni, cât și oameni de rând, gândeau că țara e bogată și că un singur lucru mai era  necesar ca să trăim bine: să schimbăm raportul între producție și consum.

Partida, într-o primă fază, au câștigat-o cei care credeau că sosise vremea ca societatea să muncească mai puțin și să consume mai mult. Zis și făcut. S-a muncit mai puțin, așa că producția a început să cadă. Și cantitativ, și calitativ. S-a consumat, în schimb, mai mult. Dar numai un an: în 1990. Atunci, în 1990, consumul depășise valorile din 1989. Dar nu a mai putut fi egalat timp de mulți ani. Unde nu era producție mai mare, care să fie acceptată de piață, nu putea fi consum sporit.