Adrian Vasilescu, BNR: Cei dintâi lei erau grei... dar prea puțini

Leul, cel vechi, care până în 1867 era numai unitate de calcul,  devenise monedă reală: leul nou. Având  o valoare egală cu doi lei vechi și 28 de parale. Așa că România, odată cu adoptarea noului sistem monetar, nu doar că a pus capăt haosului în circulația banilor, dar s-a ales și cu un leu greu. Ceea ce înseamnă că intrarea în istorie a leului real, în locul celui fictiv, a fost însoțită și de un proces de denominare.

Venise, așadar, vremea unui leu tare. Dar nu venise încă vremea unei bănci naționale, care să-i fie sprijin. Și nici vremea lui Eugeniu Carada, cel în mintea căruia avea să se nască ideea ctitoririi, în 1880, a unei „bănci de scompt (scont în limbajul modern – n.a.) și circulațiune“, ceea ce în viziunea acelui timp contura modelul unei bănci centrale.

Atunci, în 1867, Carada împlinise 31 de ani și nu trăsese încă linia dincolo de care avea să pună punct vieții de jurnalist, de politician și, mai cu seamă, de revoluționar. Abia peste trei ani, când se va retrage din prim-planul vieții politice, va începe un nou capitol al vieții sale lângă prietenul lui, Ion C. Brătianu, pe care îl va seconda în toate înfăptuirile. Va alege, deci, să-i fie sfetnic apropiat și să pună în valoare tot ce a învățat în anii petrecuți la Paris despre catedralele economiei de piață, care erau atunci, așa cum sunt și acum, băncile și bursele. Dar pe scena asta Carada avea să urce după 1870.