Adrian Vasilescu, BNR: Dacă nu vom învăța să organizăm consumul...

Marea noastră neșansă, cu efecte nocive până în zilele noastre, a fost că tocmai cele dintâi lecții învățate la școala economiei de piață s-au dovedit a fi și cele mai dureroase. Exemplul cel mai ilustrativ fiind inflația. Și asta pentru că, încă din 1990, producția neîndestulătoare, risipa de resurse și complacerea în necompetitivitate au tăiat aripile oricărei speranțe în creșterea ofertei de bunuri și servicii. Lovit fiind, în cele din urmă, consumul.

În timp ce economia se confrunta cu o cerere de consum în creștere, a cărei „solvabilitate“ venea din recompensele bănești date unei populații care strânsese dramatic cureaua în anii 1980, oferta nu numai că stagna, dar era în cădere liberă. În aceste împrejurări, singura politică posibilă a fost… reducerea cererii. Iar acest rol i-a fost încredințat inflației. Veniturile creșteau, dar puterea lor de cumpărare era tot mai mică. Populația a fost așadar nevoită să cumpere cu bani tot mai mulți mărfuri tot mai puține. În acest fel, s-a produs un soi de macrostabilizare, cum am spune astăzi, între cerere și ofertă. Dar la nivelul cel mai de jos.

A trecut mult timp până când societatea românească a început să învețe că, pe o piață liberă integrată, prețurile se influențează unele pe altele. Dacă, bunăoară, intervin modificări în costurile energiei, ale carburanților, ce aduc scumpiri, nu este posibil ca creșterile de prețuri să fie restrânse numai la acele mărfuri care suportă noi impulsuri. Fiindcă în timpul doi intervine inevitabil un efect psihologic specific. Mărfurile care se scumpesc trag după ele, în sus, inclusiv prețuri ale acelor mărfuri ce n-au primit niciun impuls în costuri.