Adrian Vasilescu, BNR: De restructurări are nevoie și bugetul

Dezbaterile din vara acestui an, legate de noul cod fiscal, au pus accent pe ideea că deficitul bugetar va fi constrâns să rămână cu mult sub plafonul maxim admis de 3 la sută din PIB; totodată, a fost relevat faptul că cheltuielile bugetare nu mai pot să scadă fără a afecta grav baza societății. Dacă deficitului îi sunt impuse limite stricte iar cheltuielile nu pot să scadă, înseamnă că rămâne un singur teren de manevră: capitolul de venituri bugetare. Un teren spinos, având în vedere dificultățile întâmpinate de multe dintre canalele bugetare privind alimentarea lor cu bani.

Desigur, contribuabilul român (cetățeanul plătitor de impozite) trebuie să știe cât îl costă pe el întreținerea instituțiilor statului. Să știe cât plătește pentru ministere, companii, regii locale și multe altele; și cât suportă din totalul cheltuielilor acelei mari părți din economia națională care nu se întreține singură și așteaptă alocații de la buget. Să știe și să judece.

Oricine urmărește execuția bugetară (al cărei tablou Ministerul Finanțelor îl publică lunar) nu are cum să nu se întrebe dacă este în firea lucrurilor actuala împărțire a contribuțiilor fiscale. Bunăoară, se va întreba dacă e normal ca salariații, al căror venit mediu brut în lei abia trece de echivalentul de 550 de euro, să aibă o contribuție mai mare la buget decât ceea ce plătesc, din profit, toate patronatele, toate minele și sondele, toate fabricile (mari sau mici), toate întreprinderile, până la micile gherete, luate laolaltă. Pentru că, în timp ce salariații plătesc o sumă echivalentă cu 11,5 la sută din totalul impozitelor, cota impozitelor pe profit e de numai 7,2 la sută.