Adrian Vasilescu, BNR: Inflația a sărit din tipare...

În economia marxistă, prin anii 1960, prindea cheag teza absurdă că nivelul de trai urcă atunci când scad prețurile și nicidecum când cresc salariile. Dacă am lua în serios o astfel de idee și, mai mult, i-am accepta rolul de criteriu după care să judecăm tabloul mișcării prețurilor în Uniunea Europeană publicat săptămâna trecută de EUROSTAT – că tot vedem cum de la vest către est sunt resuscitate vechi utopii – concluzia ar fi că zona euro a intrat în anticamera paradisului. Pentru că, dintre cele 19 țări ce alcătuiesc această zonă, în 12 scad prețurile. Iar în alte cinci, între care Germania și Franța, creșterea este atât de anemică încât nu ar mira pe nimeni  dacă, de luna viitoare, am vedea cum alte cinci țări ar ieși din anticameră și ar trece pragul paradisului. Parcă acesta era titlul unui film italian, tot din anii 1960, ce ironiza credința în astfel de utopii: „Clasa muncitoare merge în paradis”.

Două excepții, Olanda și Slovacia, vin să confirme regula. Olanda însă, cu o rată anualizată a creșterii prețurilor de 1,1 la sută, este doar la jumătate de drum distanță de paradis. Dacă, desigur, am accepta utopia cu binefacerile scăderii prețurilor. Vorbind însă riguros, din perspectiva a ceea ce numim astăzi economie de piață – sistem promovat de capitalism și pe care îl găsim la baza bunăstării tuturor țărilor dezvoltate – Olanda este de fapt la jumătate de drum distanță de nivelul unanim acceptat în întreaga lume ca fiind optim pentru rata anualizată a creșterii prețurilor: plus 2 la sută.

Cum s-a ajuns la această măsură? Mai în glumă, mai în serios, în unele cărți de economie nivelul de plus 2 la sută – când ne referim la creșterea prețurilor timp de 12 luni una după alta – este comparat cu …celebrul pahar de vin bun băut după masă. Un singur pahar! nu mai puțin, nici mai mult, pentru ca vinul să acționeze ca întăritor.