Adrian Vasilescu, BNR: Inflația coboară… enervant de lent

Între 1 noiembrie 1991 și  jumătatea lui ianuarie 2021,  în România s-au succedat   cinci lungi valuri inflaționiste.  Toate  însoțite și  de un subiectiv… numitor comun:  exacerbarea componentei psihologice. Dincolo însă de această componentă –  emoțională, cunoscută și recunoscută – fiecare ciclu și-a avut propria amprentă.

Chiar și primele două valuri, cel care a debutat la 1 noiembrie 1990 și s-a oprit în decembrie 1993, și cel din 1997 – deși au avut cauze comune (decizii de guvern pentru trecerea la liberalizarea prețurilor de consum) – s-au distins prin durate diferite, efecte diferite și ecouri diferite în viața întregii societăți. Următoarele trei cicluri s-au diferențiat unul de altul cu atât mai mult cu cât au avut cauze diferite: cel din 2008 a fost unul dintre canalele prin care s-a infiltrat în România criza globală; cel din 2010, provocat de creșterea TVA cu cinci puncte procentuale, s-a dovedit a fi o probă practică de cum o cauză inflaționistă puternică, lovind dintr-odată, declanșează un val de creștere a prețurilor  care se întinde pe o durată de exact 12 luni; iar cel care a debutat în octombrie 2017 și s-a încheiat în decembrie 2019 a fost „un exercițiu de acomodare” cu impactul liberalizării prețurilor unor produse și servicii energetice, de această dată de factură exclusiv internă.

Ce am învățat? Că de fiecare dată, când inflația se înfoaie, se înmulțesc și  problemele greu de rezolvat în economie și  în tot mai multe dintre cele șapte milioane de gospodării ale populației. Și că pe piața de consum cresc cheltuielile, pentru că se scumpesc mărfurile, societatea in corpore având de purtat o povară în plus. În tot acest interval de timp, inflația a fost un bun antrenament pentru  BNR .   Pentru că nu existau modele! Și asta într-o etapă istorică în care, în lumea bogată, inflația fusese uitată. Un timp, după experiențele dramatice din anii 1970 și din primii ani din deceniul următor, de frica inflației, marile bănci centrale strânseseră robinetele de la pompele cu bani. Așa că n-au mai știut ce-i cu inflația… s-a domolit ori doar a obosit. Riscând  să-și lipsească inutil țările de creștere economică îndestulătoare. Apoi, când au venit crizele, au redeschis robinetele. Până la refuz. Mai întâi a fost Marea Criză din 2008. După care a venit criza zonei euro. În loc de inflație… pericolul era deflația. Și au venit dobânzile de politică monetară sub zero.