Adrian Vasilescu, BNR. Insolvența: atenție la măsură

Companiile, ca și oamenii, se nasc și mor. Ori de câte ori pronunțăm cuvântul competiție, asociat econo­miei, avem în vedere un proces complex, desfășurat între două mari borne de hotar. Prima indicând momentul în care o companie se naște: intră deci în piață și se aruncă în apele învolburate ale unuia dintre cele două mari oceane concurențiale, cel roșu, în care a curs și curge mult sânge,  ori cel albastru, al deschizătorilor de drumuri noi, de nișe încă prea puțin sau deloc explorate. A doua bornă indicând – pentru companiile care au pierdut deja competiția, fiind definitiv înfrânte – momentul falimentului. Dar între cele două borne, intrarea și ieșirea din piață, procesul restructurării  are un rol de cea mai mare însemnătate.

Atenție, deci, la măsură. Iată o cerință fundamentală în cazul insolvenței. Pentru că, dacă redresarea unei companii e posibilă prin restructurare, falimentul trebuie să fie evitat. Numai când redresarea e imposibilă, când restructurarea a eșuat, numai atunci falimentul devine iminent.

Este normal, chiar natural  aș spune, să avem un set de rânduieli care să pună moartea unei companii într-o ecuație economico-socială firească, în așa fel încât nici creditorii să nu fie înșelați, nici debitorul insolvent să nu capoteze înainte ca toate posibilitățile de redresare să fi fost epuizate. O lege care să reglementeze corect comportamentul companiilor, în caz de insolvență, are o însemnătate cardinală. O lege care să fie structurată în concordanță cu bunele practici juridice din Uniunea Europeană.