Adrian Vasilescu, BNR: Lungul drum al Leului spre Europa

După Unirea de la 1859 – care desenase o țară pe harta Europei în locul unor mici principate – a mai trecut ceva timp până când au fost stabilite legăturile între bani, muncă și bunăstare. Motivul fiind acela că piața internă era ocupată de monede străine, cei mai căutați fiind banii de aur. Căutați mai cu seamă pentru că, fiind universali, circulau pe toate piețele lumii. Necazul era că toate aceste aglomerări de monede străine, cu deosebire turcești, austriece, olandeze, rusești, franceze, germane, bătute în aur, în argint sau în metale comune, pe de o parte continuau să întrețină haosul monetar, iar pe de altă parte întârziau  normalizarea pieței interne a banilor.

Deși la 1830, în vremea Regulamentului Organic, era oficializată în Țările Române o monedă proprie (leul), în realitatea de zi cu zi era folosită doar ca monedă de calcul. O ficțiune deci! Atât! La care erau raportate monedele străine. Acel leu, botezat de Victor Slăvescu „leul vechiu“, era o idee fără formă fizică.

Sigur, avea valoare. O valoare  stabilită în raport cu monedele străine de aur și argint. Dar cum nu exista și în realitate, nu putea fi folosit la plăți. Tranzacțiile, când nu se recurgea la troc,  se făceau cu bani străini. Iar pe măsură ce activitățile economice și financiare se intensificau, în condițiile istorice noi, „leul vechiu“ a început să dispară din tranzacții. Astfel, condițiile economice noi erau tulburate de haosul monetar, care în loc să se fi diminuat s-a agravat. Devenise o urgență ca țara unită să aibă  monedă reală – cu circulație efectivă – și nu una ideală. Cuza și-a trecut-o în propria agendă. În mai 1860, gândind că reforma banilor nu mai putea întârzia, a trecut la întocmirea unui proiect al monedei naționale. Dar  imposibilitatea de a aduna fondurile necesare a făcut ca proiectul să eșueze.