Adrian Vasilescu, BNR: Proba proprietății versus... o aritmetică relativă în disputa tezaurului românesc de la Moscova

Dacă europarlamentarul român Cristian Terheș, de la tribuna Parlamentului European, nu ar fi solicitat intervenția înaltului for, care – împreună cu Comisia Europeană – „să sprijine eforturile țării noastre pentru retrocedarea tezaurului românesc de la Moscova”, cea mai recentă controversă publică pe marginea acestui subiect nu s-ar fi iscat. Ce susține Cristian Terheș? Că 94 de tone de aur – lingouri, monede, bijuterii, obiecte de artă și documente istorice,  parte importantă a identității noastre culturale – se află de peste o sută de ani la Moscova, adăpostite prin bună înțelegere cu guvernul țarist. Iar Moscova  a refuzat și refuză să le restituie. În consecință, se solicită Parlamentului European și Comisiei Europene „să folosească toate mijloacele diplomatice și juridice disponibile pentru ca tezaurul să se întoarcă în România”.

Iată însă că un post de televiziune și o publicație online – bazându-se pe asigurările date de un jurnalist de investigații pe cont propriu, că ar deține documente și informații „că tezaurul României nu mai e la Moscova” – fac să ajungă în spațiul public o pistă falsă. Și anume – invocându-se tratatele de la București (tratat nepromulgat de regele Ferdinand,  înțelegerile fiind anulate), de la  Brest-Litovsk (anulat) și de la Rapallo („acordul renunțărilor la obligațiile asumate la Brest-Litovsk”) – este pusă în circulație ideea că tezaurul României ar fi fost predat Germaniei de către Rusia, iar de aici ar fi ajuns în inima Europei „la aliați”.  Unde ar trebui… să fie căutat de România. Teorie „sprijinită” si cu următoarele adaosuri: memoriile unui diplomat german (fără nicio bază juridică); o simplă operație aritmetică, o scădere, ridicată la gradul de „logică matematică”; o interpretare subiectivă a acordului de la București, din 1918, amendată de autor cu prudentă reținere însă (că „tratatul lasă să se înțeleagă” că România „ar renunța” în favoarea Germaniei la aurul transportat la Moscova).  Acestea fiind „documentele oficiale” – cum au fost prezentate – ce „atestă unde și cum a ajuns aurul românesc”.

Am în față o carte: „Tezaurul român de la Moscova”. Text de Mihail Gr. Romașcanu, însoțit de acte și documente doveditoare, de note și anexe. Cartea, apărută în 1934, este republicată azi de Editura Vremea, care m-a invitat s-o prefațez. Noua ediție,  în care documentele însoțitoare, de o excepțională importanță, sunt traduse în limba română, este o dovadă istorică. Iar textul, scris de unul dintre funcționarii superiori ai BNR din anii interbelici, autor al multor cărți de teorie și practică bancară, s-a bazat pe un document unicat: dosarul aurului de la Moscova.