Adrian Vasilescu, BNR. Profeția unei premiere istorice prea puțin probabilă: trei crize mari în numai un sfert de veac

Istoria nu se repetă. Nici măcar în spirală! A fost o simplă întâmplare că ultimele două secole, al XX-lea și al XXI-lea, au debutat cu câte o criză mare în cel de-al 7-lea an: un crah bursier de proporții în 1907, ce amenința să târască în haos întregul sistem financiar american; și un colaps al pieței imobiliare americane în 2007, ce amenința să antreneze sistemul bancar și, mai departe, să scufunde în criză aproape întreaga planetă. Timpul, judecătorul suprem, nu ia însă în seamă când a început o criză  și ce amenințări a proferat, ci cum i s-au conturat punctul culminant și deznodământul.

Criza din 1907, a cărei magnitudine a zguduit marea bursă  din New York – oferind un reper semnificativ școlii de la Harvard, care avea să conchidă că economia americană are două feedbackuri fundamentale, lăcomia și panica – a început ca la carte. În prima fază,  și-a spus cuvântul lăcomia. Un magnat al timpului și acoliții lui, având un vis de îmbogățire peste noapte, au gândit că ar putea controla bursa. Cum? Aplicând o rețetă cândva de succes, dar deja învechită la începutul secolului XX, au achiziționat un număr mare de acțiuni. Fără să știe, atunci, că nimeni nu poate fi mai deștept decât bursa. Și de cât piețele de orice fel. Bursa a răspuns la șoc cu un contrașoc și, doar în câteva zile, prețul acțiunilor a scăzut de cinci ori. Firește, a început panica.

Punctul culminant avea să fie însă antologic. Analiștii acelui timp au diagnosticat cauza: sistemul financiar intrase în haos pentru că SUA nu au o bancă centrală. Și iată că, bancherul american cel mai influent din acei ani (unii istorici  ai finanțelor au scris și „cel mai bogat“, dar i-a contrazis celebrul  industriaș John D. Rockefeller, cu argumentul că, la o avere de numai 70 de milioane de dolari, nici măcar nu era bogat) a decis să-și asume personal rolul de…bancă centrală.