Adrian Vasilescu, BNR: Una dintre operațiunile financiare decisive de după decembrie 1989 a fost bătălia pentru convertibilitatea leului, o bătălie de 15 ani a BNR

Una dintre operațiunile financiare decisive, de după decembrie 1989, a fost bătălia pentru leul convertibil. O bătălie de 15 ani a Băncii Naționale, din toamna 1991 până în toamna 2006, în cursul căreia a fost revigorată moneda națională. Dacă, în anii 1980, leul era acceptat rar până și ca mită – fiindcă pe două mari piețe negre, cea a deciziilor instituțiilor statului și cea a schimburilor de mărfuri sau de servicii, în vogă în acei ani, banii cu cea mai bună circulație erau… sticla de whisky, cartușul de Kent sau pachetul de cafea naturală – astăzi, cu un card în lei, ce poate fi și de debit, și cu un telefon mobil, o mare parte a cetățenilor țării fac plăți în toată lumea. Inclusiv în comerțul de tip online, adecvat nevoii actuale de a face comenzi de la domiciliu, ce a  explodat în condițiile crizei sănătății publice. în acelasi timp, pe piețele valutare din întreaga lume și în mari bănci de pretutindeni, circulă miliarde de lei.

Succesul operațiunii „CONVERTI­BI­LITATEA LEULUI“ a fost posibil în condițiile în care Banca Națională, care a conceput strategia și a organizat întregul proces, a împărțit în trei timpul în care și-a propus să-și atingă ținta. Iar fiecăreia dintre cele trei etape avea să-i corespundă o anume perioadă a dezvoltării țării după decembrie 1989.

A fost ales  mai întâi momentul debutului, ce nu putea fi înainte de toamna lui 1991; iar cât privește durata primei etape, a fost limpede de la început că nu s-ar fi putut încheia mai devreme de sfârșitul anului 1997.

Celei de-a doua etape, programată  între  30 ianuarie ’98 și august 2006, avea să-i fie proiectat, ca obiectiv, convertibilitatea leului pentru operațiuni de cont curent.

La 1 septembrie 2006, condițiile fiind coapte, guvernatorul Isărescu a declarat converti­bilitatea totală a monedei naționale. Odată cu această declarație, de importanță cardinală, aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, devenise o sută la sută sigură.

„DOLARUL IEFTIN“ ȘI „DOLARUL SCUMP“

O vreme, imediat după decembrie ’89, pe piețele interne banii de tipul sticla de whisky, cartușul ș.a.m.d, au fost înlocuiți cu dolari. „Bancnotele verzi“, aduse în țară de turiștii noștri comerciali, care vindeau scump în Turcia sau în fostul spațiu iugoslav mărfuri românești ieftine, erau schimbate pe piața neagră. Strada Covaci, din centrul istoric al Bucureștilor, era ceasul ce dădea „ora exactă“ a schimburilor valutare. Când  guvernul, la 1 februarie 1990, a fixat cursul oficial al dolarului la 21 de lei, pe Covaci 1 dolar se vindea cu 100 de lei. Era „cursul“ de pornire. Treptat, pe măsură ce Guvernul a urcat cursul oficial, mai întâi la 35 de lei și apoi la 60 de lei, pe piața neagră prețul valutei o luase razna. Până când, la 18 februarie 1991, Banca Națională a redeschis piața valutară oficială și a început să le strice jocurile „valutiștilor“ din piața neagră.

Da, era doar un început. Confruntarea era însă dură, pentru că piața valutară neagră, cu ramificații în toată țara, avea în turiștii comerciali o sursă generoasă de dolari. Pe atunci, ca jurnalist, inițiasem în „Curierul Național“ o rubrică în care luam pulsul acestei confruntări. O intitulasem „Cursa leu-dolar“, și analizam zilnic starea  ambelor piețe valutare, cea de la BNR și cea de pe Covaci. îi cunoșteam pe „valutiștii“ de pe Covaci, discutam cu ei, și știu că nu exista un indicator mai precis al creșterii pieței valutare de la BNR decât adversitatea tot mai mare pe care „operatorii“ de pe piața neagră o manifestau față de guvernatorul Isărescu. Erau „păsări de pradă“, cu o intuiție ce nu dădea greș, și au prevăzut sfârșitul afacerii lor și al pieței negre valutare de îndată ce piața valutară oficială și-a luat avânt.

Începutul însă a fost greu. Aveam piață valutară oficială, dar mecanismele ei abia se rodau, și în plus în România se opera cu două feluri de dolari: unul „ieftin“ și altul „scump“.

Dolarul ieftin, de 60 de lei, era folosit pentru importurile așa-numite esențiale. Mai bine de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, tehnologii, furaje, alimente de bază) beneficiau de dolari de 60 de lei.

Dolarul deja scump, și care se tot scumpea, circula pe o piață socotită periferică. Dar liberă! Importurile de bunuri de consum se făceau la prețul de piață al dolarului. Și tot la preț de piață erau procurați dolarii de care avea nevoie populația, fie pentru călătorii în străinătate sau diferite mici afaceri, fie pentru a-și preschimba leii într-o valută sigură.

Aceasta era conjunctura, în toamna anului 1991, când a fost pusă la punct strategia BNR de întărire a leului. Programul privind trecerea la convertibilitatea monedei naționale, în cadrul acestei strategii, avea să înceapă cu unificarea cursurilor, astfel limpezindu-se apele pe piața valutară oficială.