Adrian Vasilescu, BNR: Undă verde dezinflației în decembrie... (1)

Debutul noului an e dominat de pesimism global. Presa lumii consemnează că „s-au rărit  vibrațiile pozitive“ și s-au înmulțit  resentimentele generate de neîncrederea nu doar în viitor, ci și în prezent. În actualul context, tulbure, în care  riscurile geopolitice se suprapun celor legate de costul vieții, ce așteaptă societatea românească de la 2026?

Acum, când  cresc și taxele, și prețurile, în timp ce se restrâng veniturile,  nu surprinde pe nimeni pesimismul populației. Până și în Japonia, lovită abia  de un an – și nu de cinci ani ca România! – de deficite bugetare mari si de inflație în creștere,  optimismul populației scade. Cu atât mai mult este explicabilă scăderea optimismului la noi, unde ciclul inflaționist lung,  intrat în al șaselea an, continuă cu înverșunare să toace nervi și bani. Cât timp vor mai crește prețurile, vor crește și problemele greu de rezolvat în tot mai multe dintre cele șapte milioane de gospodării ale populației.

Inflația, care este fotografia neretușată a mișcării prețurilor de consum, este urmată întotdeauna și pretutindeni de emoțiile negative pe care le provoacă. Iar reacția emoțională cea mai puternică – ignorată deseori de analiști, dar nelipsită ori de câte ori prețurile o iau razna – este frica de inflație. La începutul anilor 1960, pe când laureatul Nobel Paul Samuelson era șeful consilierilor economici de la Casa Albă, scria într-un raport ce-i fusese cerut de președintele Kennedy că „îmi este frică de inflație, dar și mai mult îmi este frică de frica de inflație”. Pentru că frica, dacă ajunge în conștiința publică, declanșează anticipații pesimiste, iar astfel de anticipații devin factori subiectivi ce amplifică si mai mult realitatea obiectivă căreia îi spunem inflație.