Cand îndatorarea devine supra-îndatorare?

Este de gandit vazand implicatii ale crizei financiare internationale adanci din ultimii ani ca este bine ca o tara, o firma, o gospodarie sa traiasca cat mai putin pe datorie. Ultimele doua decenii sunt caracterizate de cresterea datoriilor publice si private in numeroase tari din lumea dezvoltata, o situatie in mod dramatic accentuata de Criza. Acum, pentru multe dintre aceste tari politica economica este dominata de nevoia de corectare a unor datorii tot mai greu de finantat si refinantat; in sectorul public proeminenta este chestiunea fiscala, care a intrat larg si in sfera politicii monetare. Si intermediarii financiari (bancile), care ar trebui sa ofere finantare, au propriile dificultati de capitalizare.

Insa istoria economica a lumii inseamna si credit, adica indatorare –pe diferite intervale de timp. Tari ca si companii, gospodarii cauta sa isi suplimenteze resurse proprii cu altele atrase, fie pentru a a se dezvolta, fie pentru a trece peste perioade dificile –cand se confrunta cu socuri percepute ca fiind temporare. A exclude completamente indatorarea din viata economica este un non-sens (sa ne gandim, intre altele, ca pe termen scurt firmele au nevoie de finantarea capitalului circulant, care inseamna si ea o forma de indatorare). Integrarea financiara internationala a marit importanta indatorarii externe, care priveste atat sector public cat si firme private, gospodarii. Este adevarat ca finantarea se poate face si prin piata de capital, prin emitere de actiuni. Dar Europa depinde foarte mult de finantarea bancara. Si fapt este ca stocul de indatorare publica si privata este fara precedent pentru lumea occidentala in ultimele patru decenii. Acest stoc a devenit o povara mare.

Se pune deci o intrebare capitala:  cand o datorie se reveleaza a fi excesiva, o supra-indatorare? Discutia poate fi raportata la circumstante exceptionale, precum criza financiara de acum, o criza de balanta de plati de tip traditional, sau relatia intre  indatorare si cresterea economica. Carmen Reinhart si Kenneth Rogoff au starnit o controversa cu un studiu care indica un prag de 90% din PIB de la care indatorarea ar deveni, mai mult sau mai putin,  un handicap pentru cresterea economica in tari dezvoltate (2010). Cei care au criticat analiza lor au identificat inconsistente privind datele (vezi Th.Herndon, M. Ash, R.Pollin, 2013), dar un mesaj central ramane –ca de la un punct, fie acesta variabil in functie de circumstante, volumul datoriilor devine un handicap pentru cresterea economica. Si fara crestere economica este aproape imposibil de asigurat finantarea/refinantarea unei datorii pe termen lung. Daca ne referim la conditiile prezente, de criza, problema, in esenta, ar fi care este aria de indatorare periculoasa pentru tari si anume. Mai mult, daca politici reflationiste pot ameliora situatia pe termen scurt si termen lung. In zona euro lucrurile sunt mai complicate intrucat constructia ei institutionala este defectuoasa, ceea ce face ca datorii “interne” (in interiorul uniunii monetare) sa apara drept crize de balanta de plati. Este si motivul pentru care se incearca formarea unei uniuni bancare, care sa completeze dimensiunea monetara cu una fiscala.