Ce lideri și-a ales Europa în 2014?

Uniunea Europeană atinge paradoxuri de comunicare pe care experții încearcă să le explice științific. În 2009, Prof. Peter Van Aelst analiza campania de alegere a primului Președinte al Consiliului European, Herman Van  Rompuy, sublinind clar faptul că regulile de bază ale campaniilor politice nu s-au aplicat. Din contră, am asistat la o inversare a logicii de campanie.

Teoretic, cu o vizibilitate publică mică, un candidat politic nu are nicio șansă de succes. Și asta se întâmplă și în practică pe continentul american, unde potențialii președinți cheltuie milioane pe publicitate. În cazul alegerii președintelui UE, contrastul a fost la bază: cu cât mai puțină atenție, cu atât mai bine. Practic niciun candidat nu a candidat pentru acel job. Sprijinul deschis al unor personalități este văzut ca un beneficiu clar al campaniei electorale, însă în cazul alegerii președintelui UE a fost exact invers, cu cât mai puțin sprijin public, cu atât mai bine. În campaniile tradiționale, candidații au nevoie de programe. Unii chiar argumentează că în campanii lupta dintre candidați este o dezbatere despre propunerile fiecărui candidat. Din contră, în timpul campaniei pentru președintele UE, orice luare de poziție publică a fost evitată de către candidați. Întreaga campanie a fost după logica “Van Rompuy nu a fost un candidat pentru a deveni președinte, ci doar un candidat pentru a fi eventual rugat să preia funcția”, scria Peter Van Aelst. După astfel de “alegeri”, nu ar trebui să surprindă atacurile deschise la adresa proiectului european, precum cele ale euroscepticilor.

Să revenim însă la 2014. Ce s-a schimbat față de scrutinul anterior? Acum avem un nou președinte al UE, ales de liderii statelor europene, în persoana polonezului Donald Tusk. Dacă președintele Comisiei Europeane, Jean-Claude Juncker, a fost ales în urma alegerilor ″semi-primare″, în cazul președintelui Consiliului s-a mers cam pe aceeași linie ca în 2009, cu pic mai multă transparență însă.