Cine judecă conduita (optimul) politicii monetare?

Unele analize, comentarii ale unor analiști – inclusiv din băncile comerciale, apreciază că băncile centrale ar fi întârziate ca reacție la mersul economiilor, că ar fi, cum se zice în jargonul de breaslă, “behind the curve” (în urmă curbei). Și banca centrală a SUA (Fed-ul) este judecată uneori în acest fel, BCE de asemenea. Și unor bănci centrale din afară zonei euro, din Europa centrală și de Răsărit, li se aplică această evaluare. Se și vorbește despre “ulii” (hawks) vs. “porumbei”(doves), o clasificare ce pare tot mai stranie în condițiile ultimilor ani și ale relației între politici și dinamică economiilor. Este de văzut ce merit au asemenea aprecieri, ce stă în spatele curbei de reacție a politicilor monetare.

Cine stabilește “curba” și poziționarea unei politici monetare?

Judecarea conduitei (stance-ului) unei politici monetare este o treabă complicată și nu se poate rezuma la evaluarea strictă a gap-ului de inflație și a celui de producție – cum rezultă din modelele convenționale ce folosesc regulă lui Taylor.  Analiza cantitativă se cuvine să fie combinată cu judecăți calitative; și nici atunci nu pot fi rezolvate dileme, compromisuri (trade-offs). Trebuie spus că supra-reacții (ca timing și intensitate) pot fi inadecvate, cum pot fi și subreactii. Să ne gândim, de pildă, la mișcarea ratei de politică monetară a BCE în 2009. Sau la decizia de politică monetară a Riksbank (banca centrală a Suediei) în 2011; exemple pot continuă.