Crizele Europei și crizele României

Președintele Comisiei Europene a spus recent că Uniunea Europeana este într-o “criză existențială”.Daca am da crezare aceluiasi demnitar european care sustinea ca doua state fondatoare au  dus Uniunea spre o “criza constitutionala” cand,in 2005,au refuzat ratificarea proiectului Tratatului Constitutional,iar dupa aceea a urmat un sir intreg de crize(de la criza economica pana la criza actuala de incredere si de leadership),atentionarea lui J.C.Juncker ar trebui sa ingrijoreze.Pana acum,liderii europeni preferau sa creada in paradoxul care arata ca orice criza a constructiei europene a fost folosita ca o sansa pentru impulsionarea integrarii europene.Este indiscutabil ca si actuala stare de criza a Uniunii ar putea genera noi oportunitati integrationiste,dar ar trebui sa reamintim ca oportunitatile se valorifica de lideri adevarati,avand o platforma vizionara cuprinzatoare si sustinuta de intreaga Comunitate,beneficiind de initiative ale institutiilor europene(indeosebi Comisia) si antrenand interesul si vointa cetatenilor europeni si statelor membre.E posibila si realizabila iesirea din criza si relansarea Uniunii Europene?Eu spun ca da.Si adaug imediat ca e nevoie de o reafirmare a spiritului comunitar european,de infringerea fricii,parohialismelor si populismelor,de reaprinderea motivatiei intonarii “Odei bucuriei” pe continentul european.

In 2004,statele membre ale Uniunii Europene au crezut ca s-a incheiat o etapa importanta a “re-unificarii Europei”,prin aderarea la Uniune si la NATO a majoritatii statelor central-est europene.Era o atmosfera de optimism si exista credinta ca Uniunea si calea europeana au asigurat drumul spre dezvoltare si prestigiu global.In acel an,Romania a aderat la NATO,a reusit incheierea negocierilor de aderare la UE si a obtinut aprobarea statelor membre pe continutul Tratatului de Aderare,care urma sa fie parafat la inceputul anului urmator.Dar daca cineva crede,asa cum canta inclusiv in Vest sirenele propagandei din Est,ca Romania a obtinut usor aderarea la Uniunea Europeana,se inseala.Cei care mai au vie in memorie intamplarile din anii 2000,indeosebi 2003-2004,isi pot aminti obstacolele imense puse de unii actori interni(chiar daca suportul popular al aderarii era impresionant),unii din Uniunea Europeana,dar si din aria vecinatatii Uniunii.Iar atmosfera politica interna, de la sfarsitul anului 2004, i-a facut pe unii lideri sa constate ca Romania era divizata in “mai multe Romanii”.

Romania a aderat la Uniunea Europeana in 1 ian.2007,iar Uniunea a intrat in anul urmator intr-o acuta si prelungita criza financiar-economica,efectul acesteia fiind puternic resimtit si de cetatenii romani.Dar nu se poate zice ca Romania a intrat in criza numai datorita contagiunii crizei europene si a celei internationale.In loc sa realizeze o buna pregatire a aderarii,sa fortifice tara din punct de vedere institutional-administrativ, economic,social si politic,guvernele si liderii politici de dupa 2004 au produs o adevarata tribalizare politica si chiar in 2007 au generat o imensa criza politica si institutionala,cu prelungiri in sentimentul de neincredere al cetatenilor fata de sistemul de guvernare si manifestarea democratiei;prin optiunea prociclicitatii in politicile economice s-a anulat o mare parte din acumularile statutului de economie de piata functionala(obtinut in toamna anului 2004) si a fost expusa tara si economia ei la o “aterizare fortata”,cu multe pierderi financiare si sociale;divizarea sociala si discrepantele s-au accentuat,pe fondul politicilor economice neadecvate si a crizei economice care a urmat,lasand loc campaniilor critice(inclusiv la adresa proiectului european) avand ca obiectiv “capitalismul salbatic”,dar si institutiile statului si procesul decizional intern si european.Cu alte cuvinte,crizele Romaniei au fost generate in primul rand de insesi politicile interne care nu au valorificat sansele oferite de aderarea la Uniunea Europeana.