De la green la greenwashing: cât e realitate și cât e „spoială“ în formele de sustenabilitate pe care le afișează companiile?

♦ „În fiecare zi este câte o gală de sustenabilitate, dar numai când mă uit la poze, văd sticle de unică folosință pe masă. E un prim pas pe care îl poți face – poți alege recipiente din sticlă, măcar atât. Dacă nu, despre ce sustenabilitate vorbim?“, întreba recent, retoric, Alexandru Pârvuleț, fondatorul unui business cu pahare reutilizabile, la emisiunea online ZF Economia verde.

Pentru dezvoltatorii imobiliari, spațiu verde a devenit, în ultimii ani, orice ghiveci din beton pus în incinta blocurilor cu mii de apartamente, atât cât să amăgească locuitorii. În industria alimentară, companiile vin cu inovații în materie de ambalaje, care să le spele imaginea de mari poluatori, după ce au pus pe piață, ani la rândul, milioane de recipiente din plastic, care nu ajung la reciclare.

În tot acest timp, băncile vorbesc despre finanțări verzi pentru proiecte care ar trebui – cel puțin în teorie – să se concretizeze într-un stil de viață utopic pentru ceea ce este de fapt în realitate. În retail, o companie care alege să-și arunce deșeurile selectiv, minimul efort pe care îl poate face oricine, ajunge să se declare „zero waste“, deși de pe rafturile sale pleacă tone de ambalaje care își găsesc sfârșitul, prea des, la gropile de gunoi. În asemenea condiții, cine și de ce să mai aibă încredere în cuvinte mari și pompoase precum „economie verde“ sau „sustenabilitate“?