Despre bacșiș, amenzi și robie birocratică

1. Chiar dacă este neplăcut pentru contribuabili, statul are dreptul de a reglementa impozite asupra oricăror activități dorește, însă în limite care să respecte libertatea individuală și drepturile constituționale ale cetățenilor. În recenta chestiune a impozitării bacșișului, autorii legislației au ignorat însă, printre altele, un aspect esențial: libertatea economică reală presupune ca investitorii să-și desfășoare activitatea cu o ingerință minimă din partea statului, așa încât ei să consacre cât mai puțin timp îndeplinirii formalităților birocratice și să se concentreze cu prioritate asupra activității lor economice principale. Deși este cel puțin îndoielnic că bacșișul ține de un domeniu care ar trebui să intre sub incidența legilor fiscale, există totuși state în care impozitarea bacșișului este cumva reglementată și se practică în diverse forme. Metoda aleasă de fiscul român pentru impozitarea bacșișurilor este însă una dintre cele mai puțin practice și mai ineficiente posibile. Cel mai grav este că în ciuda scopului declarat, ea de fapt deschide larg poarta evaziunii fiscale. Așa numitele „venituri” din bacșiș sunt impozitate cu cota unică de 16%, fără a fi supuse celorlalte contribuții datorate de angajat sau de patronii acestora. În asemenea condiții, ce ar opri oare pe cei care poftesc să abuzeze de acest sistem să treacă (dacă nu o făcuseră deja) la stabilirea unui salariu scriptic minim și albirea restului de salariu sub formă de „bacșiș”?

Apoi, procedurile la care sunt supuși sute de mii de patroni și cele câteva milioane de angajați care, deși probabil nu doresc asta neapărat, plătesc și salariilor celor care le legiferează activitatea și vin să-i controleze prin buzunare, sunt de-a dreptul umilitoare (apropos, Constituția interzice aplicarea de tratamente degradante; păcat că la nivelul unor autorități publice, legea fundamentală este numai o foaie de hârtie care nu merită decât atenția tocilarilor). La începutul zilei, angajații au obligația de a-și declara banii personali, care vor fi înscriși într-un registru special. Dar dacă banii sunt „personali”, nu cumva ei țin de intimitatea persoanei respective? De ce ar fi treaba patronului, a colegilor sau a clienților unui stabiliment comercial privat ce anume și cât se află în portofelele angajaților? Dacă se acceptă că, în virtutea calității de angajat și în numele războiului împotriva evaziunii fiscale trebuie ca în fiecare zi, la începerea programului de lucru, să fie declarați banii personali, se deschid noi orizonturi de îndrăzneală pentru legi așa cum nu au mai fost. Cum ar fi de exemplu să fim obligați ca, înainte de a ieși pe stradă, să trimitem un e-mail la polițistul de sector în care să ne declarăm sumele pe care am avea de gând să le luăm asupra noastră? La urma urmei, poliția nu are de unde ști cu ce gânduri iese fiecare pe stradă. Dacă se pune la cale vreun furt sau tâlhărie?

Legea lasă neclară și atitudinea pe care ar trebuie să o aibă un patron care vrea să fie sigur că este în legalitate se află la adăpost de orice reproș și sancțiune din partea fiscului. Ce trebuie să facă acesta? Să efectueze zilnic control corporal al angajaților, pentru a se asigura că aceștia declară exact suma de bani care se află asupra lor? Dar dacă este sancționat de fisc, își poate recupera banii pierduți de la salariatul vinovat care nu a gestionat corect banii personali? Chiar dacă ar avea acest drept (ceea ce este în sine discutabil că ar fi recunoscut cu ușurință de o instanță de dreptul muncii), din punct de vedere practic recuperarea integrală a prejudiciului pare o iluzie față de valoarea foarte mare pe care o pot atinge aceste sancțiuni.