Eugen Rădulescu, consilier guvernator BNR: Ce alegem? Să reducem impozitul pe carburant sau să ținem cu dinții de obiectivul reducerii deficitului bugetar? Mă tem că a doua opțiune este singura rațională

Am tot spus-o și o voi repeta până problema va fi rezolvată: cea mai severă constrângere a economiei românești este, de foarte departe, deficitul bugetar. Am trecut de la o datorie publică de sub 12% din PIB în 2006, anul dinainte de intrarea în UE, la 60% din PIB în prezent – o dinamică înfricoșătoare, care a atins apogeul în 2024, an fără crize sau evenimente excepționale, când deficitul unui singur an a ajuns la un neverosimil 9,3% din PIB.

După instalarea guvernului Bolojan a fost demarat un program pe 7 ani de revenire a deficitului bugetar în limitele prevăzute de Tratatul de la Maastricht, adică nu mai mult de 3% din PIB. Misiunea de îndeplinit este deosebit de dificilă, întrucât se vor manifesta, concomitent, numeroase evoluții opuse inevitabile, printre care cele mai dificile vor fi creșterea plăților pentru dobânzile aferente datoriei publice (ce vor ajunge, în acest an, la peste 60 miliarde de lei, adică 3% din PIB și vor crește an de an!) și majorarea cheltuielilor militare, de la sub 2% din PIB în anii anteriori, la 5% din PIB în câțiva ani de acum înainte. Nici factorul demografic nu ne ajută: în următorii 5-7 ani vor ieși la pensie generațiile, numeroase, cunoscute sub numele de “decreței”; adică, vom avea o piață a muncii mai restrânsă, care va plăti pensii unui număr mai mare de pensionari.

Situația a fost și este pe muchie de cuțit. Nu avem decât o singură soluție: să ținem cu dinții de programul de diminuare a deficitului asumat de guvern și aprobat de parlament, program care a fost agreat și cu Comisia Europeană. Nu este plăcut, este cu mult mai confortabil să trăim pe datorie, pe seama deficitelor care se tot acumulează, nu? Ei bine, nu! Din 2017 încoace am tot înregistrat deficite ce au arătat doar un lucru: iresponsabilitatea guvernanților din această perioadă. A venit momentul notei de plată pentru bunăstare pe datorie. Pentru că nu a fost inventat încă mecanismul prin care o țară să trăiască la nesfârșit mai bine decât reușește să producă.