În căutarea bancherilor pierduți

Ca și timpul lui Marcel Proust, și timpurile financiare pe care le traversăm, ar trebui să fie compuse din momente de trecut, prezent și viitor care exprimă esența unor realități egale. Ca om de afaceri cu o experiență de peste 20 de ani și o expunere constantă la unele dintre cele mai competitive sectoare ale economiei, pot, astăzi, să văd cât de diferite și de inegale sunt imaginile de perspectivă ale unor realități determinate de coordonate relativ egale.

Am spus întotdeauna că, pe mine, băncile m-au făcut milionar. Atunci când mi-au acordat primul credit. Și atunci când, în acest fel, mi-au confirmat că pot să construiesc o afacere care să crească, să se rafineze și să ajungă lider de piață. Încrederea că văd un mine un partener de încredere, deși aflat la început de drum, a fost la fel de valoroasă ca banii de care aveam atât de multă nevoie. Se întâmpla atunci când conceptul de finanțare business to business se făcea pe alte principii. Atunci când solvabilitatea era o condiție egal importantă cu valoarea planului de afaceri pe care îl aveai. Pentru că ideea și viziunea nu se devalorizează și pentru că ele pot fi multiplicate și capitalizate în feluri pe care bunurile materiale nu le pot cunoaște.

Astăzi, relația băncilor cu mediul privat funcționează în parametri care mai degrabă provoacă decât stimulează însuși nucleul business-ului care are nevoie de finanțare. Pornind de la birocrația excesivă în acordarea unui credit corporate, până la nevoia de a garanta cu asset-uri care nu au nicio legătură cu obiectul de activitate al firmei, tot circuitul are în centru prezumția de rea-credință a oamenilor de afaceri, care obligă, în cele din urmă, la un parteneriat lipsit de echitate pentru aceștia.