Marile lecții ale “Micii Uniri” (II)

Dacă Țările Române „acumulaseră” până în 1859, față de Europa de Vest, 350 de ani de înapoiere, în numai 54  de ani – de la Mica Unire și până în 1913 – ultimul an de pace al unui ciclu secular de pace – noua Românie a depășit înapoierea istorică și a pregătit Marea Unire din 1918.

Cuza a pus bazele. Carol I a continuat. De altfel, Carol I a fost primul care a rostit în România, într-un discurs oficial, cuvântul restructurare. În momentul depunerii jurământului de credință, la 10 mai 1866, el le-a vorbit românilor despre un plan intern de schimbare și modernizare a structurilor economice, politice și militare ale țării. Important, cu deosebire, fiind faptul că de personalitatea acestui conducător înțelept, care și-a luminat epoca, sunt legate multe dintre structurile noi sau reînnoite ale României din acea vreme. Plecând de la avântul educațional, axat pe orientarea învățământului românesc către școli reale și de meserii, pe lângă cele de învățământ clasic; continuând cu înmulțirea drumurilor de fier, mai exact construirea unei rețele naționale de căi ferate cam în același timp cu Marea Britanie și cu Statele Unite; cu lucrări de anvergură pentru construcția de șosele – naționale, județene, comunale; și sfârșind cu dezvoltarea stabilimentelor economice, dominantă fiind ridicarea  industriei petrolului. Numai într-un astfel de context a fost posibilă expansiunea marilor construcții din vremea lui Carol I, ce dăinuie și astăzi.

Istoria e martoră: a fost organizată munca țării; au fost finanțate lucrările; au fost importate tehnologii avansate ale vremii. România a avut parte de un program intern de schimbare și modernizare a structurilor economice, politice, sociale și administrative. Și, mai cu seamă, a avut parte de un climat modernizator, care a cuprins o masă critică a populației. S-a conturat, atunci, un model optim: legi înțelepte, instituții puternice și eficiente, echipe performante. Model câștigător și în ziua de azi.