Megalomania producătorilor de oțel provoacă suferință

Din multele lecții care pot fi învățate de pe urma deciziei Tata Steel de a-și vinde operațiunile brita­ni­ce aflate pe pierdere cea mai im­por­tantă este cu siguranță aceasta: dacă un producător de oțel îți spune că se va angaja într-o expansiune cross-bor­der de ordinul miliardelor de dolari, finanțată prin datorie, pune-te la adă­post, scrie Chris Bryant într-o editorial publicat de Bloomberg.

Se va discuta fără îndoială foarte mult în următoarele zile despre impactul adânc negativ al exportu­rilor de oțel ieftin din China, care au cres­cut puternic, la peste 112 milioane de tone anul trecut, echivalentul a apro­xi­mativ două treimi din producția totală a Uniunii Europene.

Însă, în realitate operațiunile bri­tanice ale Tata au întâmpinat proble­me încă de când un război al ofertelor a tentat compania cu sediul în Mum­bai să plătească exorbitanta sumă de 6,2 miliarde de lire sterline (8,9 miliar­de de dolari) pentru Corus Group în 2007, în creștere cu o treime față de oferta sa inițială, finanțată în mare parte pe datorie.

La acea vreme, președintele com­paniei Ratan Tata a caracterizat pre­lua­rea drept un „moment definitoriu“ pentru companie. Așa a fost, într-adevăr, însă în sens negativ.