Neputința și „nevoința“ statului de a construi pentru viitor: în orașe lipsesc școlile noi, iar în sate campusurile pentru educație reală. Urbanul are nevoie de extindere, ruralul are nevoie de campusuri. Statul e repetent de 35 de ani, rămas înțepenit în

♦ Ministrul educației crede că nu este treaba lui ca ministru să facă școli ♦ Orașele cresc, satele se depopulează, iar infrastructura educațională nu ține pasul ♦ În timp ce rețeaua publică se restrânge, privatul se extinde constant ♦ Statul pare să fi abandonat șantierul educației, în ciuda fondurilor disponibile și a nevoilor tot mai evidente.

„Avem nevoie de mai multe școli“, spun pă­rin­ții. „Nu e treaba mea“, răspunde mi­nis­trul. În timp ce ora­șele se sufocă în clase aglomerate, iar satele se sting cu școli închise și copii risipiți prin cătune, statul rămâne captiv într-un labirint birocratic, incapabil să construiască viitorul acolo unde e cea mai mare nevoie: în educație.Ministrul educației a fost interpelat de redactorul-șef al Ziarului Financiar într-o discuție cu ONG-urile și întrebat de ce nu poate să facă măcar presiuni pe primari legat de construcția de școlilor. Răspunsul? Simplu: nu este treaba lui ca ministru să facă școli. Cum poate să evolueze o țară în care un ministru spune ca nu este treaba lui să facă școli? 

În plus, pare că ministrul educației uită chiar de declarațiile sale. La începutul lunii aprilie, Daniel David spunea că Ministerul Educației pilotează un model de campusuri rurale, care să permită transportarea elevilor din zone apropiate către un campus centra­lizat, unde să beneficieze de profesori bine plătiți, cantine și cămine pentru cei care doresc să rămână peste săptămână.