Opinie Adrian Vasilescu: Undița și peștele din lac

Un cunoscut proverb chinezesc, invocat din când în când în dezbaterile publice de la noi, dar nu atât de des cât ar fi nevoie, acela privind flămândul căruia nu-i înțelept să-i dai pește ca să-și astâmpere foamea pentru că după ce-l va mânca va flămânzi din nou, ci să-i dai o undiță și să-l înveți să pescuiască, poartă în sine sâmburele unui program de restabilire a echilibrului între constrângerile economico-financiare și imperativele sociale.

De multe ori însă guvernele României, în împrejurări ce n-au depins poate numai de ezitări, ci și de interese electorale de moment, s-au prefăcut că nu văd nevoia unui astfel de program. Celor puternici, ce au bătut cu pumnul în masă și au cerut pește, le-au dat pește. În diferite forme: subvenții, salarii neacoperite cu productivitate, comenzi de stat etc. etc. Celor slabi, dar mulți și cu putere de vot, le-au fost oferite mese gratuite cu pește gata prins, sub formă de ajutoare sociale. Numai că în lac nu a fost niciodată destul pește.

Sigur, au existat, există și vor exista mereu familii în necaz, oameni defavorizați și logica socială face obligatorie ajutorarea lor. Dar logica economică ne obligă să deschidem ochii și să vedem că banii și, în general, avuția, fie ea întinsă ori restrânsă, nu cad din cer. Iluzia “mesei gratuite” e o capcană. Ajutoarele sociale sunt plătite cu bani ajunși la buget din munca altora. Ca să evit vreo confuzie, notez că pensiile nu sunt cuprinse în capitolul ajutoare sociale. Pensionarii dispun de o creanță obținută de la stat prin munca din anii lor de activitate.

Problema-problemelor e însă alta: bunăstarea întregii societăți. E greu de obținut și pe deasupra e scumpă. Dar riscul – în cazul în care societatea noastră nu se va angaja în efortul cerut și nu va accepta să plătească prețul – e crucial. Pentru că nimeni nu va plăti prețul în locul nostru. Și nici bani din economisirea altor țări, care veneau aici și stimulau bunăstarea pe datorie, nu mai vin ca altădată. Și totuși astăzi, în mediul românesc, gândul multor politicieni și al multor concetățeni ai noștri zboară spre mitul Anei lui Manole. Într-un moment de răscruce, când zidurile ridicate ziua se năruiau noaptea, Manole nu s-a autozidit, ci și-a zidit soția. Legenda e fără echivoc: nici pentru Manole și nici pentru meșterii lui nu era niciun pericol că li s-ar putea cere să se sacrifice ei; cel lipsit de noroc urma să-și sacrifice iubita. Nici astăzi legenda n-a murit: ne întâlnim deseori cu o astfel de mentalitate – să plătească altcineva “masa”. Ceea ce nu-i tocmai simplu, căci în continuare în lac e prea puțin pește.