Opinie Daniel Dăianu: Redescoperirea constrângerii valutare

Criza financiară și economică adâncă a adus spectrul cvasi-stagnării economice în SUA și Europa. Fiindcă dezintermedierea financiară lovește finanțarea economiilor și datoriile suverane și private mari descurajează consumul și investițiile. Economii emergente din Europa sunt puternic afectate în condițiile în care ele depind covârșitor de piețele UE și au sectoare bancare dominate de entități străine angrenate în dezintermediere. Perspectiva stagnării este cu atât mai îngrijorătoare cu cât fără creștere economică este dificil de asigurat serviciul datoriilor. De aici apare și marea dilemă pentru guverne: cum să concilieze resuscitarea economiilor fără să le împovăreze prin îndatorare, dincolo de considerente de ordin social (în sensul protejării coeziunii sociale).

Perspectiva unei cvasistagnări economice este discutată și în România. S-a realizat o corecție macroeconomică de amploare – de la circa -9% deficit bugetar consolidat cu câțiva ani în urmă la foarte probabil sub -3% în 2012 (conform metodologiei UE). Dar această ajustare nu garantează creștere economică în contextul extern neprietenos, al scăderii și ineficienței crase a investițiilor. Dinamica industrială din 2012 spune și ea multe. În alte texte (“Misterul creșterii economice”) am remarcat că este necesar să fie puse în mișcare pistoane interne – să încercăm să endogenizăm o creștere care, în anii precriză, a mizat decisiv pe import de capital (îndatorare). Chiar dacă a scăpa de gravitația zonei euro pare o misiune imposibilă. Între aceste pistoane interne ar fi o absorbție mult crescută a fondurilor europene, diminuarea risipei ubicue din sectorul public (ce include reforma companiilor de stat, privatizări), o diplomație economică agresivă.

Dacă stagnarea posibilă are de ce să îngrijoreze nu mai puțin relevant este un alt pericol: vulnerabilitatea creată de deficitul structural al balanței comerciale. Această slăbiciune nu este de dată recentă. Și ai spune că este firesc în situația unei economii emergente, ce are nevoie de import net pentru a crește mai iute. Dar ce faci dacă importul de economisire se face în principal prin îndatorare, care se duce în teritoriul a doua cifre (peste 10% din PIB), fără a sugera apropierea de un punct de inflexiune pozitiv. Un astfel de punct numește situația unor economii din Europa Centrală care au balanțe comerciale mult mai puțin dezechilibrate, uneori aflate chiar în surplus (Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria). Până în 2009, când a erupt criza financiară, dezechilibrul comercial mare al României, de peste 16-17% din PIB între 2007 și 2008, a fost estompat de miliarde de euro anual trimiteri de bani acasă ale cetățenilor plecați în străinătate, de intrări de capital, fie autonome, fie prin îndatorare. Iar investiții directe făcute de companii străine, considerabile în unii ani, au alimentat un sentiment (nu numai la noi) că epoca penuriei de capital a dispărut, că deficitele externe mari nu mai sunt o problemă. Intrările de capital au fost superioare deficitului de cont curent și s-au văzut în acumulări de rezerve la BNR. Criza însă obligă la trezire la realitate, la redescoperirea constrângerii valutare – care a fost o obsesie a primului deceniu de tranziție postcomunistă în România și este întâlnită în lume sub forma crizei balanței de plăți; ea arată că modelul de creștere economică din deceniul trecut a fost fragil, cu o alocare suboptimă a resurselor prin subestimarea producției de bunuri și servicii exportabile și ce pot acoperi nevoile interne (tradables). Avem un cont de capital liberalizat și, totuși, în mod ironic, ne reîntâlnim cu constrângerea valutară! Se întâlnesc cu restricția de finanțare externă și țări din zona euro, unde corecțiile se fac prin “devalorizare internă”.