Războiul din Ucraina: Ce este de făcut când nimic nu mai este de făcut?

Discursul lui Vladimir Putin în care anunță invazia Ucrainei este halucinant. Este discursul unui criminal care-și justifică crima râzând de judecătorii lui. Putin nu contestă doar existența Ucrainei, ca stat, ci și existența poporului ucrainean. Ucraina este un stat tânăr, dar poporul ucrainean are cel puțin 1.000 de ani. Da, și rușii și ucrainenii și belarușii provind din același trunchi al slavilor estici. Dar s-au format, de lungul istoriei, ca popoare diferite. Există o limbă ucraineană, diferită de rusă, ceea ce arată că vorbim de două popoare diferite. Nu cum susține Putin că ucrainenii sunt de fapt ruși, așa că trebuie să se închine la Moscova, nu la Kiev. Dar, când minciunile sunt atât de mari și strigate de pe acoperișul caselor (Nu invadăm Ucraina, Rusia nu a invadat în istoria ei nicio țară– purtătorul de cuvânt de la Kremlin. Sau: Am început să ne retragem trupele“ – Putin), nu are niciun sens să încerci să le demontezi.

Șocul este însă mare. Într-o epocă de pace să apară o așa barbarie, pare de necrezut. Generația mea a cunoscut comunismul, dar nu și războiul. Generația de după mine nu a cunoscut nici comunismul, nici războiul. Iată-l acum la granița României (cazul Serbiei este cu totul particular). Și este nebunesc, cu atât mai mult cu cât nu există un motiv evident al acestui război („casus belli“). Desigur că tensiuni adânci între NATO și Rusia există. Dar ce ți-a făcut Ucraina? De ce omori oameni nevinovați, de ce le distrugi casele și orașele?

Acum că răul a fost deja făcut și nu mai este nimic de îndreptat, ce este, totuși, de făcut?