Salarii în lei, dar mașini în euro

Prețurile la automobile după 1989 au fost fixate în monedă străină, în mărci germane, dolari sau franci francezi, în funcție de proveniență, singura excepție fiind reprezentată la acea vreme de brandurile autohtone Dacia, Aro și Oltcit, care s-au comercializat în moneda națională fie până la privatizare, în cazul Dacia, sau închidere, în cel al Aro și Oltcit.

Importatorii și dealerii auto au adoptat această strategie pentru a se proteja de pierderile determinate de fluctuațiile mari de curs valutar din anii ’90, atunci când inflația era de trei cifre. La fel s-a întâmplat și după anul 2003, atunci când s-a făcut trecerea la moneda euro. Diferența față de atunci o reprezintă faptul că în prezent nu mai sunt permise tranzacțiile directe în valută, ci numai în lei, ceea ce afectează atât dealerii, cât și clienții în anumite cazuri. Astfel, dacă un client deține euro, acesta trebuie să-i schimbe în lei la cursul de cumpărare de la casa de schimb și să achite mașina la cursul băncii dealerului, ceea ce automat reprezintă o pierdere pentru client.

Datorită fluctuațiilor de curs, dealerii preferau în multe cazuri să aibă mai multe mașini în curte decât lei. În 1997 spre exemplu, leul s-a devalorizat de la 4.000 la 7.000 de lei pentru un dolar într-un timp scurt, iar dealerii de la acea vreme preferau să aibă banii blocați în mașini pe stoc, care își păstrau valoarea în valută decât în lei.