Sănătatea, doi pași înapoi

De mai bine de un an și până de curând, tema principală de dezbatere în domeniul politicii sanitare a fost noua lege a sănătății. Cu suișuri și coborâșuri, cu dezbateri interminabile, cu jumătăți de măsură și jumătăți de declarații, cu amânări și întârzieri. Așteptările generale erau ca această lege să crească rolul și contribuția domeniului privat în sănătate. Adică să putem opta pentru asigurători privați, sau pentru spitale private, și chiar în cadrul sistemului de stat să vedem mai multă autonomie, descentralizare și inițiativă. Iată însă că ne paște altceva. Declarațiile de sâmbătă ale ministrului Nicolaescu ne trimit direct către centralizare și etatism.

În țările europene al căror sistem medical îmi este cunoscut, colectarea fondurilor pentru sănătate diferă mult. Există sisteme bazate pe taxe, ca în Anglia, sisteme bazate pe contribuții gestionate de asigurători de stat ca în România, sau de asigurători privați, ca în Olanda, sau sisteme mixte. Aproape orice se poate când vine vorba de colectarea și gestiunea banilor. Există însă un consens general cu privire la plata serviciilor medicale, și anume că banul urmează pacientul. Dacă pacientul alege să meargă la un spital privat, banul merge după pacient.

Dacă pacientul alege să meargă în altă țară, banul aferent îl urmează.