Tranziția energetică în Europa de Est: Ambiții dureroase, nepuțință, dependență și jocuri geopolitice

Europa Centrală și de Est este, ca de obicei, prinsă la mijloc între interesele marilor puteri. Dacă până în urmă cu câțiva ani statele regiunii depindeau, unele în totalitate, de gazele naturale cumpărate de la ruși, acum au la dispoziție mai mulți furnizori, inclusiv de peste Atlantic. Însă pentru dezvoltarea energiei regenerabile ele depind de panourile solare importate din China și de fermele eoliene construite cu tehnologie germană. Iar pentru fabricarea motoarelor eolienelor europenii au nevoie de metale rare din China. De aceste metale rare este nevoie și pentru producerea bateriilor necesare sistemelor de înmagazinare a energiei solare și eoliene. Tranziția energetică europeană și mai ales est-europeană este un lung lanț al slăbiciunilor.

Uniunea Europeană are unele dintre cele mai ambițioase planuri de „înverzire” a economiilor din lume, adică de a utiliza cât mai multă energie nepoluantă în detrimentul celei obținute prin arderea cărbunelui. O țintă este de a ajunge la zero emisii nete de CO2 până în 2050, iar pentru acest lucru țările continentului trebuie să-și înlocuiască energia produsă prin arderea combustibililor fosili cu energie din surse regenerabile. Strategiile adoptate de diferitele guverne depind de resursele fiecăruia, financiare și naturale, și nu în ultimul rând de aliații și partenerii pe care-i au în UE și în afară.

Opțiunea nucleară