Vasile Săvoiu, BNR: Amintiri și reflecții din Banca Națională (I)

A fost odată… pe 20 septembrie 1990. În jur, resetarea postsovietică deschidea tuturor ferestre de oportunitate și, cum mutația de sistem m-a prins la puțin peste 30 de ani, m-am hotărât și eu să dau cariera de economist de aulă, de specialist „călit în biblioteci“ pe o pâine instituțională mai concretă. Așa că nu mi-am luat bilet de întoarcere când am trecut „puntea suspinelor“ – culoarul care despărțea clădirea BNR de Ministerul Finanțelor – angajatorul meu ca cercetător științific la Institutul de Finanțe, Circulație Monetară și Prețuri, pe atunci un departament-cenușăreasă în minister (azi e arondat Academiei Române cu prestigiosul nume  „Victor Slăvescu“).

Pe vremea aceea „șoarecele“ (BNR) și „pisica“ (MF) împărțeau aceeași cușcă  –  clădirile istorice dintre Lipscani și Doamnei – și comunicau prin reputata punte-culoar suspendată deasupra monumentalei sălii de ghișee a BNR, care, văzută de sus, de la vreo 10-12 metri înălțime, forfotea cu mare zumzet de agitația zecilor de clienți ai băncii. Acum e doar tăcerea unei fotografii în Muzeul BNR.

Îmi dădea curaj și onorantul credit profesional de a face parte dintr-un „desant“ de tineri cercetători solicitat colegial institutului de guvernatorul Mugur Isărescu pentru a face din BNR o autentică bancă centrală. Erau la modă, în acel frământat an 1990, forțele de reacție rapidă, parașutiștii, cei care defilează mai rar dar pot rezolva situații de risc asimetric. În sinea mea, trebuie să fi avut un moment de plutire romantică cât să mă cred unul dintre cei astfel de câțiva.

Acceptasem o misiune fără hartă și pentru că nu eram singur. În mica echipă formată în august la institut în jurul colegului nostru Emil Ghizari – Ileana Băloiu, Cristian Bichi și cu mine – se rodaseră și respectul profesional, și vesela camaraderie. Întăriri am primit după vreo șase luni: un număr de valoroși colegi de institut – dar până la urmă, nici cât un pluton – s-au hotărât și ei pentru o carieră în BNR. Eugen Rădulescu și Cezar Boțel au rămas îndrăgostiți de proiect până azi și își valorifică accentuatul profil academic ca decidenți în operativul băncii.

În BNR, eu am fost de la început încadrat ca director pentru a mă face auzit în prima linie a luptei de remodelare culturală a venerabilei instituții. Vreun an am conviețuit cu vechea nomenclatură din eșalonul doi al băncii ca o pată de culoare pe doliu. Singurul dintre cei „vechi“ din BNR adaptabil schimbării din punctul de vedere al cunoașterii profesiunii de bancă s-a dovedit a fi Nicolae Pretorian, fost vicepreședinte.

Începând cu 1991, au apărut treptat colegi mai tineri și, împreună, am putut prelua din mers, pe lângă activități de prefacere conceptuală (proiectul noii legislații bancare), gherila operațională de zi cu zi a băncii (care înfrunta degradările din economie), precum și tranziția tehnic-organizatorică a instituției (noua organigramă și rețea teritorială, transferul funcțiilor comerciale ale „vechiului“ BNR către BCR).

Cum o astfel de revoluție instituțională nu se poate învăța după un manual scris dinainte, cred că guvernatorul a mizat corect pe tineri formați în cercetarea academică și anume pe aceea unde era viu fermentul motivant și adaptiv pe care îl dă minții numai dorul de carte, lui însuși binecunoscut ca om de știință. Iar în cazul tinerilor „finanțiști“ a mai contat și pornirea lor de a structura dată de respectul nescăzut pentru sistematică specific formării financiar-contabile. Și mai cred că în selecție a mai contat ceva, ceva mai rar astăzi: aspirația acelor tineri de autodepășire prin performanță personală în viziune, valoare și atitudine (pe atunci, educația luată în serios mai producea intelighenție managerială ce crea pentru proiect, nu pentru orgoliu ori portofel).

Selectând acest contingent de „mecanici finanțiști“ deschiși învățării din mers la locul de muncă, guver­natorul știa că inima le va dansa convins și energic pentru viitorul regăsit al Bătrânei Doamne. Nu vă gândiți la romantismul din „Marile speranțe“ de Dickens:  ca orice lider dibaci, guvernatorul e un bun „geambaș de oameni“. Oricât de incomozi ar fi pentru ceilalți (și eu am fost!), numai indivizii care știu, pot și vor să învețe din inedit și atipic fac posibilă creațiunea a ceva nou și nemaivăzut. Iar adevărata avuție a națiunilor rămâne cunoașterea strategică acumulată de astfel de indivizi care o servesc.

Dovadă definitivă este reușita proiectului „BNR – autentică bancă centrală“. Privită și din interior, și ca parte a biografiei mele, e o reușită crucială pentru viabilitatea noii Românii. Este, până azi, singurul proiect național „atlantist“ cu rezultat incorturnabil: nu a dat înapoi și, mergând numai spre vest, a ajuns deja acolo cu performanța sa urmând fără rabat libertățile ziditoare ale comunității competitive și democratice în toate aspectele vieții ce se pot măsura prin monedă.
Și, rară concreștere, după trei decenii, altoiul Mugur Isărescu e BNR.

Legile bancare din 1991

În ianuarie-februarie 1991, am fost alocat misiunii de asistență tehnică de la FMI. Urma să fiu interfața BNR cu misiunea venită să recomande măsuri de ameliorare pentru România a modelului monobancar sovietic încă în funcțiune.

Misiunea număra cinci specialiști: doi experți cooptați de la bănci centrale – Hermann Bussers, șeful arbitrajului valutar de la Banca Belgiei, Livio Tornetta din direcția de politică monetară a Băncii Italiei – și trei angajați ai FMI: norvegianul Tom Nordman (la plecare a făcut gestul neașteptat de a lăsa băncii masiva stație de lucru utilizată de misiune pentru care muzeul BNR s-a înființat totuși prea târziu) și încă doi – Doug Scott și Tobias Asser – despre care voi vorbi mai mult.

Cu Scott și Asser am lucrat nemijlocit urmând să configurăm acțiuni legale și tehnice pentru trecerea la un sistem bancar cu două paliere: bănci comerciale fără specializare, universale,  și o bancă „centrală“  fără alți clienți decât zisele bănci (și Trezoreria statului, funcțional asimilabilă unei bănci).

Resetarea moștenirii sovietice nu se putea face decât din „materialul clientului“: BNR urma să fie (re)construită ca bancă a băncilor în centrul sistemului lor de relații comerciale, dar fără a le interfera cu o concurență neloială, iar băncile de stat ce veneau din trecut trebuia silite legal să-și abandoneze piețele de monopol repartizate încă din era stalinistă: agricultură, investiții industriale, comerț exterior, economisire și retail cu populația. Destructurarea monopo­lurilor urma să atragă concurența, stimulată și de băncile private pentru cel mai larg spectru de servicii bancare și de clienți, incluzând și persoanele fizice. Acestea se puteau bancariza  după o pauză istorică de peste patru decenii (deși azi a avea cont în bancă îi pare cetățeanului ca ceva de la sine înțeles, pe atunci băncile nu aveau permisiunea legală să deschidă conturi în lei persoanelor fizice).

„Marcam“ misiunea de cinci a FMI în patru, inferioritate, evident, nu doar numerică. Cei doi Dragoș (Andrei și Stănescu) și George Mucibabici jucau unu la unu cu tehnicienii „pur sânge“, mie îmi reveneau juristul Asser și Scott, liderul misiunii. Mai făceam schimb de locuri. Pentru noi totul era nou. O avalanșă de cunoștințe noi din care, la prima trezire, am constatat că nu aveam nici măcar o dactilografă disponibilă în jur pentru a bate la una din rarele mașini mecanice de scris din BNR notele de convorbiri și recomandările celor doi „străini“. Lucrătorii vechi ai băncii optaseră pentru transferul la BCR, dar continuau să lucreze tot în sediul BNR din strada Lipscani. Clădirea din Doamnei era „ocupată“ (din 1948) de Ministerul Finanțelor, care nu se mai termina de mutat în actualul sediul din Piața Constituției.

Pe lângă lipsa spațiului de birouri pentru personalul BNR în propria casă, cei pe picior de plecare creau un efect de „comunalkă“ saturată, se afirmau ca fiind de neînlocuit printr-o vânzoleală de nedescris pe culoare și mimând surprinderea când intrau fără să bată la ușă în biroul unde adăpostisem misiunea. Mai târziu am aflat că acești supraviețuitori de profesie se temeau că acești   „agenți americani“ făceau liste de epurare a cadrelor de nădejde ale BNR. Iar cadrele hotărăsc totul cu condiția să afle din timp, nu-i așa? În cele din urmă, Emil Ghizari ne-a primit în biroul lui „pentru liniștea noastră“.

Aveam mare nevoie. Cei doi „misionari“ repartizați mie s-au dovedit a munci cât zece, de mi se strâmbaseră scrisul și gura din română în engleză și retur. Îi voi prezenta și le voi prezenta în continuare munca.

O vizită pe ruinele BNR la 1991