30 de ani de sistem bancar în România. Silviu Cerna: Banca Națională și schimbarea la față a României. Compromiterea independenței BNR pentru a o face responsabilă din punct de vedere politic înseamnă însă „a arunca și copilul odată cu apa din albie”

La începutul anilor 1990, Banca Națională a României (BNR) s-a confruntat cu o serie de provocări formidabile. Autoritățile „emanate“ din revoluție au ezitat să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață, cochetând mult timp cu „a treia cale“, „modelul suedez“, „economia so­cial(ist)ă de piață“ etc. Această stra­tegie „graduală“ a amplificat deze­chilibrele economice moștenite din pe­rioa­da comunistă, a împiedicat refor­mele necesare și a întârziat orien­tarea țării spre structurile euro-atlan­tice. Refor­mele au devenit ceva mai susținute doar după ce Consiliul Euro­pean de la Helsinki, din decem­brie 1999, a decis includerea Ro­mâ­niei (și a Bulgariei) pe lista țărilor candi­date și începerea negoci­erilor de aderare (februarie 2000). În perioada urmă­toare, eva­luările periodice ale Comi­siei Euro­pene au relevat că Ro­mânia înregis­trează unele progrese în pre­gătirea sa pentru aderare, însă abia în 2004 UE a recunoscut că această țară are o economie de piață funcțională.

În aceste condiții, BNR va deveni una din instituțiile importante ale acestui nou tip de economie, însă nu se poate spune că a fost de la început la înălțimea sarcinii ce îi revenea, ori că membrii consiliului de adminisitrație, din care a făcut parte și subsemnatul în perioada 1992-2009, directorii – din centrală și din teritoriu – și, în general, personalul său au știut exact care este rolul unei bănci centrale într-o economie de piață. La fel ca întreaga societate românească, BNR nu avea resursele umane necesare pentru a realiza tranziția de la sistemul bancar monobloc, caracteristic economiei planificate, la sistemul bancar pe două niveluri (bancă centrală și bănci comerciale) existent în țările cu economie de piață dezvoltată; unele cadre de conducere și cei mai mulți angajați nu văzuseră niciodată o monedă străină (în timpul comunis­mului deținerea de valută era infracțiune); majoritatea specialiștilor cu studii superioare avea doar cunoștințele economice din catehis­mul ideologic numit „economia politică a socialismului” predat la facultățile economice înainte de 1989; iar toată lumea se confrunta cu fenomene economice pe care nu le mai văzuse niciodată și despre care ani la rând auzise la radio sau citise în ziare că se petrec doar în „lumea capitalului”: dezorganizarea aparatului de produc­ție, creșterea inflației și a șoma­jului, proliferarea jocurilor piramidale, apariția unor bancheri privați veroși etc. Cu toate acestea, până la urmă, membrii consiliului de administrație, directorii din centrală și din sucursale, precum și cea mai mare parte a personalului, mai ales tinerii, s-au convertit la modelul unei bănci centrale independente în stil occi­dental, care acordă prioritate stabilității prețurilor, ai cărei reprezentanți vorbesc limba engleză și folosesc termenii din manualele de economie mo­derne (economics). În modul acesta, BNR a dobândit treptat reputația că este printre cele mai moderne instituții ale statului român postcomunist. 

Privind retrospectiv, se poate spune că acest proces de construcție insti­tu­țio­nală și imagologică a avut trei etape: