Absența unei reglementări specifice în domeniul dezvoltării ansamblurilor rezidențiale - element de risc pentru potențialii cumpărători
Aspecte introductive. Conceptul de imobil rezidențial a însemnat până nu demult și continuă să însemne și în prezent, pentru marea majoritate a românilor, fie un bloc de apartamente (cel mai probabil construit înainte de 1989), fie o casă de locuit construită pe terenul proprietarului, în mod independent.
Foto: Ziarul Financiar
Facilitățile destinate exclusiv uzului comun al rezidenților reprezintă un element cheie în formarea deciziei de cumpărare a unui apartament sau a unei case într-un ansamblu rezidențial, astfel încât este esențială existența unei forme de garanție că acestea nu vor fi desființate fără voința comunității – de subliniat că achizițiile de locuințe reprezintă investiții pe termen lung, creditele ipotecare acordându-se pentru perioade de 20 – 30 de ani. Achiziția unei astfel de locuințe este însă o tranzacție eminamente privată, care se realizează în mod tipic prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare între dezvoltator și cumpărător (sau în variante precum rate la dezvoltator, rent-to-buy etc.). Legislația generală privind protecția consumatorului și principiile dreptului civil îl obligă pe dezvoltator la informarea corectă și completă a cumpărătorului, iar acesta din urmă, la rândul său, ar trebui să apeleze la un avocat astfel încât contractul final să specifice toate facilitățile disponibile și să garanteze menținerea acestora. La o primă vedere, această abordare apare ca suficientă pentru confortul juridic al cumpărătorului. Trebuie însă subliniat aici că reglementarea aspectelor privind facilitățile unui ansamblu rezidențial pe cale contractuală prezintă o serie de neajunsuri rezultând chiar din natura sa: contractul se supune principiului relativității, și anume, că efectele sale se produc doar între părți, nefiind opozabile terților. Să vedem ce poate însemna aceasta în câteva situații concrete:
(1) Proprietarul facilităților comune este diferit de vânzătorul locuinței: în cazul anumitor ansambluri rezidențiale, dezvoltatorul acționează prin mai multe societăți din grup, iar nu totdeauna contractul de vânzare-cumpărare transmite și o cotă parte din dreptul de proprietate asupra facilităților comune. Dacă această altă persoană nu este ea însăși parte la contractul de vânzare-cumpărare, acesta nu îi va fi opozabil și nu va putea fi obligată la respectarea nici unei promisiuni asumate de vânzător cu privire la bunurile sale. Este adevărat că aceasta ar putea duce chiar la nulitatea contractului, iar vânzătorul poate fi obligat la despăgubiri sau poate suporta chiar consecințe penale, dar toate acestea vin cu mari neajunsuri pentru cumpărător și nu pot conduce la executarea în natură a obligațiilor respective;
(2) dezvoltatorul încheie contracte diferite cu diferiți cumpărători: se întâmplă de asemenea ca dezvoltatorii să prevadă condiții și garanții diferite în contractele încheiate cu diferiți cumpărători, din diverse motive, inclusiv stilul și puterea de negociere a cumpărătorilor – de exemplu, dezvoltatorul se obligă distinct, față de doi cumpărători, ca pe un anumit teren să realizeze o piscină, respectiv un teren de sport. Chiar dacă obligațiile asumate pot fi valabile în ambele cazuri, o acțiune comună a cumpărătorilor devine foarte dificilă, astfel încât executarea în natură devine aproape imposibilă pentru unele categorii de cumpărători;
Citește și
1 min
Robert Manea
1 min
Robert Manea