Acesta este timpul tău

Nu mi-am iubit vremea de dinaintea crizei. Dar mă trezesc, deseori, că o vreau înapoi. Nu am iubit drumul pe care-l fac de acasă până la job și de la job până acasă. Nu-l iubesc nici azi. Când mergeam spre redacție, singura dorință îmi era să scriu de acasă. Acum, cu muzica în surdină a Emmei Shapplin, cu cele câteva carți care-mi însoțesc viața, cu cele 2-3 ore pe care le câștig zilnic pentru mine din economia pe care o fac cu drumul, mă simt complet descoperit. Sunt zile în care aș vrea să refac acel drum. Nu știu de e vreun regret, nu are voce sau chip acest regret, știu doar că cineva mi-a luat ceva ce era al meu, fără să mă întrebe.

Oamenii au acest obicei, să idealizeze trecutul. În toate culturile, începând cu miturile fondatoare, există o „vârstă de aur” după care oamenii tânjesc. Știm de ea din cele mai vechi scrieri. Adam și Eva trăiau în Eden, o grădină aflată, cred cei mai mulți dintre exegeții Bibliei, undeva între fluviile Tigru și Eufrat. Până într-o zi în care Dumnezeu, care se plimba prin grădină, în răcoarea zilei, îl strigă pe Adam: „Adame, unde ești?” Iar Adam răspunde de după un copac: „Ți-am auzit glasul în grădină și m-am ascuns…” Edenul pierdut, în schimbul revelației cunoașterii și a morții.
Platon (în „Cratylos”) vorbește despre o „epocă de aur”, una de argint, o epocă a eroilor și apoi cea de azi, a oamenilor, desigur aceasta din urmă fiind cea mai de plâns.
Găsim apoi mitul „epocii de aur” la Ovidiu („Metamorfoze”) și, peste secole, la Rousseau („Discurs asupra originii inegalității dintre oameni”), dar și în „Paradisul pierdut” al lui John Milton.

Desigur, vârste de aur pot fi proiectate și în viitor – „Utopia” lui Thomas Morus, de pildă și, de ce nu, „Despre cetatea lui Dumnezeu” a lui Augustin de Hippona. Religiile, în majoritatea lor, sunt „utopii” (cuvânt compus în greaca veche „u” și „topos” – „nu” și „loc”; „nu există un astfel de loc”).