Adrian Vasilescu, BNR: Ar fi putut fi altfel?

Așadar în ’90, în toamnă, starea economiei ajunsese într-un punct critic. Populația păstrase, de dinainte de decembrie ’89, bani devalorizați, fără acoperire cu mărfuri și servicii pe piață. Peste acești bani, fără acoperire pe piață, au fost aruncați alți bani fără acoperire: restituirea părților sociale, creșterile salariale, prime, redarea unor drepturi amputate înainte de ’89. La care s-a adăugat reducerea săptămânii de lucru. La 1 noiembrie 1990, trecerea la liberalizarea prețurilor a pus în mișcare spirala inflației. Prețurile au făcut imediat explozie. Ani mulți, de atunci, până în 2000, spirala prețurilor a antrenat în vârtej atât mărfurile alimentare, cât și pe cele nealimentare. Recordul l-au bătut serviciile.

Ar fi putut fi și altfel? Nu, din nefericire! Dacă istoria o fac oamenii, înseamnă că noi făceam atunci istoria… dar de la un anumit dat încolo. Iar un dat al nostru, în acele vremuri, era că moșteniserăm o economie în criză, sleită de încetarea de plăți din 1981 și de plata în galop a datoriei externe; cu deosebire, moșteniserăm o industrie energofagă și risipitoare, Nu puteam nici s-o părăsim, nici s-o distrugem. Pentru că totuși reprezenta decenii de-a rândul de muncă investită și economisită. Dar nici nu putea să fie lăsată așa cum a fost. Era limpede că vechile citadele industriale nu vor deveni nici competitive și nici eficiente atât timp cât nu vor fi restructurate și puse să lucreze în condiții concurențiale. Dar tocmai acomodarea greoaie cu concurența era marea problemă.

Uneori, de îndată ce concurența reușea să-și facă loc în vreun domeniu, lucrurile cunoșteau schimbări spectaculoase. Dezordinea se transforma imediat în ordine, însoțită de disciplină financiară, de inițiativă, în cele din urmă de performanță. Companiile învățau să înoate în apa rece și repede care e concurența. Dar astfel de excepții erau rare. Fiindcă înainte de decembrie ’89 libera concurență a fost nu numai dezavuată, nu numai stigmatizată, ci și aruncată „în afara istoriei”, acuzată că ar avea caracter antiumanist. De parcă – vorba unuia dintre clasicii economiei politice – brutarul ar munci dintr-un îndemn umanist și nu tocmai dintr-o pornire egoistă: coacerea pâinii în vederea realizării unui câștig personal. Iar noi, atunci, la început de tranziție, ne întrebam cum să ajungem la bunăstare și ocoleam singurul răspuns adevărat: pe drumul de la concurență la eficiență.