Adrian Vasilescu, BNR: Arcul de peste timp

De 25 de ani – câți au trecut din acel istoric decembrie ’89 – una dintre sintagmele care domină existența noastră este economia de piață. Cu o lună mai devreme, în noiembrie 1989, Ceaușescu prezisese că România va avea economie de piață când va face plopul pere și răchita micșunele. Apoi a adăugat că poate datorită descoperirilor genetice plopul chiar va face pere și răchita micșunele, dar România tot n-o să aibă economie de piață. N-a fost să fie însă așa cum a prezis. După numai câteva luni, economia de piață era pomenită într-un program guvernamental, iar doi ani mai târziu era stipulată în Constituția României. E drept, trecerea efectivă la economia de piață n-a fost deloc ușoară, a fost chiar extrem de grea, cu nenumărate poticneli și întârzieri. De altfel, vreme îndelungată, în societatea românească s-a manifestat o excesivă sfială până și în pronunțarea cuvântului capitalism, legat strâns de economia liberă de piață.

Adevărul este că deși capitalismul e legat strâns de economia de piață, iar reciproca stă și ea în picioare, economia de piață are o istorie mult mai îndelungată decât capitalismul. Mărturiile istorice sunt nenumărate, dar una dintre cele mai interesante proiecții mi se pare cea pe care Grecia Antică a deschis-o prin străvechea Agora – centrul sacru al vieții publice:  aici  se desfășurau întâlnirile democratice și tot aici se înghesuiau tarabele negustorilor. Ca un mesaj pentru viitorime privind asocierea economiei de piață cu democrația. La Atena – în inima strălucitei civilizații grecești – , pe străzile cre duceau către Agora se găseau vase mari cu apă. O celebră echipă de savanți francezi, care s-a aplecat asupra acestui tablou, notează că acele vase erau așezate la intrare „pentru purificare rituală, întocmai ca la intrarea într-un sanctuar“. Iar acest spațiu era „deschis“, sugerând conceptul de economie deschisă. Vasele „pentru purificare“ având o semnificație profundă: arcul peste timp care sugerează nevoia de moralitate a pieței, azi ca și ieri. Nu degeaba se spune că în economia de piață o strângere de mână între doi comercianți este egală cu un contract. Sub această proiecție, piața nu mai exprimă doar un spațiu în care se fac tranzacții: de mărfuri, de bani, de valori. Piața înseamnă, întâi și întâi, o cultură de mii de ani, în care s-au acumulat, strat peste strat, cunoștințe, idei, experiențe, concepții. Înseamnă un imens edificiu pe care l-au durat, în timp, civilizațiile care s-au perindat pe această planetă, însumând legități naturale alături de norme juridice, obiceiuri și practici economice. Și înseamnă, totodată, o mare arenă în care se desfășoară cele mai importante „jocuri“ pe care le-a cunoscut istoria omenirii: competițiile economice.

Ei bine, capitalismul a întărit ideea că piața nu este doar un spațiu de comerț. Este un spațiu cultural. O agora. Motiv care face ca astăzi doc­tri­narii să nu ridice sabia asupra economiei de piață. Dar o ridică asupra capitalismului. După criza din Asia de Sud-Est din 1997, în nenumărate dezbateri internaționale a fost fluturată o întrebare: „Va mai rezista capitalismul?“. În 2009, în focul marii crize financiare, întrebarea s-a repetat. După 1997, foarte repede, în condițiile stingerii crizei, întrebarea și-a pierdut sensul. Și-l va pierde probabil și acum.