Adrian Vasilescu, BNR: Când ne-au confiscat radiourile...

Țin minte și azi, după atâta vreme, ziua în care am înțeles că acestei țări i se întâmpla ceva rău. În ziua aceea tata a plâns.

Era un timp cam pe la sfârsitul  lui 1944 sau începutul lui 1945, peste trei luni împlineam nouă ani, și am suferit pentru durerea tatălui meu când s-a despărțit de aparatul lui de radio la care ținea enorm. Primea zilnic „Universul”, fiind abonat, dar lucra cu aparatul de radio în birou pentru că îi plăcea să fie continuu la curent cu știrile. Ordinul de rechiziționare a aparatelor de radio l-a tulburat, l-am văzut cu lacrimi în ochi și l-am auzit spunându-i mamei că „dacă acum ne astupă urechile” imediat „ne vor închide si gura”.

Întâmplarea aceea mi-a revenit mereu în minte, de-a lungul anilor,  dar abia mai târziu i-am deslușit profunzimile. România intra într-o etapă istorică ce avea să fie dominată de tragedii și de drame politice, economice, sociale și morale, fără ca societatea noastră să înțeleagă bine ce i  se întâmpla. Debuta atunci un fenomen care, în 1971, avea să fie conceptualizat în învelișul unei sintagme confuze și în parte greșit interpretate: „obsedantul deceniu”. O etapă de zece ani, ce a început în 1945 și s-a sfârșit în jur de 1955, care a marcat debutul regimului comunist în România.