Adrian Vasilescu, BNR: Când o bancă este prea mare ca să fie lăsată să cadă. Din istoria Bancorex

O bancă mare și importantă cum a fost Bancorex – care în numai zece ani, din 1990 și până în 1999, a ajuns de trei ori în pragul falimentului, fiind salvată de fiecare dată de banca centrală – are fără îndoială o istorie ce trezește și azi întrebări. Dar dacă își imaginează cineva că, după atâta timp,  poate reînnoda firul istoriei făcând apel numai la propria memorie și la amintirile celor ce s-au aflat în centrul evenimentelor din acei ani… ar fi într-o gravă eroare.

MEMORIA OAMENILOR ȘI MEMORIA ARHIVELOR

Vorbind cu oameni pe care întâmplările din acei zece ani i-au marcat puternic, pentru că viețile lor, carierele lor s-au interferat cu furtunile prin care a trecut Bancorex, am observat că până și ei mai încurcă datele. Timpul are efect coroziv. De bază rămân documentele din arhive: documentele contabile, rapoartele, referatele, aprobările. Și, mai cu seamă, actele normative: legi, hotărâri ale Parlamentului, OUG-uri sau hotărâri de guvern sau ale BNR. Dar, chiar și unele dintre aceste acte pot întreține și astăzi confuzii –  întocmite fiind atunci de oameni care nu  înțeleseseră rosturile economiei de piață.

Există un raport al Curții de Conturi, de la începutul anilor 1990, invocat azi cu scopul de a descâlci unele momente nodale din istoria Bancorex, care în loc să facă lumină, îngreunează descâlcirea lucrurilor. Raportul încearcă să analizeze „Golul de Balanță“. Un fenomen greu de înțeles atunci. Și era pe bună dreptate greu de înțeles după ce, timp de 22 de ani, din 1968 și până în 1989, pentru cheltuirea și a unui singur dolar era nevoie de… decret prezidențial.