Adrian Vasilescu, BNR: Case pe datorie: cât e realitate și cât iluzie

România are, acum, o nevoie vitală, rostită doar în surdină și revoltător de rar. Nevoia de a-și forma un nucleu puternic și sănătos de tehnicieni performanți, în toate domeniile, de la manageri la meseriași, unul sau poate chiar două milioane, care să împingă economia în sferele eficienței, productivității și profitabilității, trăgând după ei alte milioane de salariați „de rând“, pe care să-i scoată din vălmășagul muncii la întâmplare și să-i atragă în înfăptuiri bine organizate, desfășurate sub semnul Sfintei Concurențe. Ei bine, această nevoie vitală și-ar putea găsi un sprijin solid într-un proces de democratizare a creditului ipotecar.

Să ne imaginăm că o astfel de stare de fapt ar prinde contur la noi. Și, în plus, ar fi și multiplicată. Ce am vedea? Bunăoară, câteva milioane de familii tinere (sau mai puțin tinere) locuind în case construite ori cumpărate cu credit ipotecar. Purtând, desigur, amprenta atmosferei dintr-o țară dezvoltată transpusă în cea specifică unui oraș românesc. Ce

ne-ar fi dat să constatăm dacă totul ar fi adevărat? Ne-am mira să vedem cum crește presiunea familiilor în jurul unor bărbați dintre cei care, dimineața, se trezesc greu, fără niciun dor de muncă, după un chef de seară. Așadar, părinți, neveste, copii ce i-ar lua „pe sus“ și i-ar trimite la lucru, de teamă să nu vină banca și să le ia casa. Ori oameni cumsecade, la locul lor, dar neobișnuiți să se spetească muncind, schimbându-și radical comportamentul, din aceleași motive, restrângându-și timpul liber și învățând din răsputeri ca să devină competenți și competitivi. Sau meseriași, dintre cei indolenți, devenind dintr-o dată preocupați de munca lor, de lucrul bine făcut. Cunoașteți vreun stimulent mai eficient pentru cheful de muncă?