Adrian Vasilescu, BNR: „Criza valutară“ s-a stins … înainte de a începe

Sunt ani buni de când piața valutară si-a consolidat un bun sistem imunitar, pe deplin funcțional, împotriva riscurilor de instabilitate. Mai întâi, cursul leu-euro a început și a continuat să urce ori să coboare cu măsură, evitând excesele și reacționând adecvat la desele schimbări de ritm și de împrejurări, atât interne, cât și globale. Apoi, și-a extins cadrul de acțiune dincolo de spațiul geografic românesc, până la Londra, Frankfurt și mai departe, fapt ce a făcut să sporească interesul pentru leu pe marile piețe financiare ale lumii. Și, mai cu seamă, a făcut performanță sfidând manualele: în ultimii 14 ani, între care șapte măcinați de inflații galopante, leul s-a depreciat față de euro doar cu 99 de bani pe o piață absolut stabilă.

Analiza cursei leu-euro din perioada 28 februarie 1998 – 1 septembrie 2006 (etapa finală de trecere la convertibilitatea deplină a monedei naționale) și până în prezent, arată o linie a creșterilor de valoare ce a alungat din memoria publică  forfota schimburilor pe sub mână  de până atunci, din strada Covaci – centrul zonei negre a pieței valutare.  Zona în care, încă  din ianuarie 1990, se făcuse treaba murdară a „redistribuirii“ valutei la prețuri excentrice. România n-a scăpat de aceasta „piață paralelă“, ce trăgea înapoi economia,  nici cu poliția, nici cu dispoziții administrative; i-a venit de hac antidotul cel mai puternic – liberalizarea o sută la sută a pieței valutare. Și iată cum, la începutul lunii martie – timp de o săptămână – piața neagră valutară a avut iluzia… că s-ar putea reactiva.

N-a fost panică, așa cum li s-a părut multora dintre formatorii de opinie, dar zarvă a fost din belșug. Două zvonuri, unul că rata de schimb valutar va sări agresiv peste pragul de 5 lei pentru un euro și altul că a intervenit o criză de euro, împrăștiate pe canalele comunicării emoționale în tandem cu   șocul   războiului din Ucraina, au găsit destui creduli, care  au dat buzna la bănci și la casele valutare să-și schimbe leii pe euro. Unora, care aveau lei în depozite bancare și au acceptat ca schimbul valutar să le fie făcut în conturi, operațiunea le-a fost efectuată pe loc. Altora însă, cu depozite în euro sau în alte valute, pe care au vrut să le lichideze și să  primească în schimb bani fizici – bancnote euro! – cererea nu le-a putut fi onorată deîndată. Așa s-a încins zarva.