Adrian Vasilescu, BNR: Cum se încheie cercul consumului

E cert că nu trăim ca să consumăm. Dar consumăm ca să trăim. Iar ca să consumăm – ținând seamă de întregul tablou al gurilor de consum: nevoi vitale, stringente sau obișnuite, plăceri, capricii, vicii – e nevoie întâi și întâi să găsim pe piață o ofertă îndestulătoare, desigur diversificată. Și, mai departe, să avem bani.

Desigur, banii pot fi și împrumutați. Iar a te împrumuta – în condițiile în care, astăzi, băncile dau credite pentru 10, pentru 20 sau pentru 30 de ani – înseamnă să forțezi timpul să-ți vină în ajutor. Să muți viitorul în prezent. Sigur, creditul e scump. Te îndatorezi pentru un mare număr de ani și dai înapoi, an de an, lună de lună, nu doar cota cuvenită (rata) ci și dobânda. Plus comisioanele. În schimb, obții bunuri de care ai nevoie sau pe care ți le dorești. Dacă nu accepți prețul nu vei avea bunurile.

Bunăoară, după Al Doilea Război Mondial, pe planetă, puține familii au reușit, din veniturile curente și din economisire, să-și asigure  dintr-o dată toate cheltuielile de consum, inclusiv pe cele pentru investiții în case, în terenuri sau în alte bunuri de folosință îndelungată. Așa ceva numai familiile bogate și-au putut permite. Dar celelalte familii, alcătuind grosul populației lumii, dacă ar fi mizat numai și numai pe veniturile curente, plus banii economisiți… în nici un caz nu s-ar fi putut descurca. S-au descurcat însă când au fost deschise larg ușile unuia dintre cele mai tentante fonduri de finanțare a consumului: creditul.