Adrian Vasilescu, BNR: Dacă pe calea insolvenței nu se ajunge la restructurări de fond…

Despre insolvență – cu efectul ei de ultimă instanță: falimentul – s-a discutat ani în șir în România de după decembrie 1989. Apoi, o vreme, mai cu seamă după ce a intrat în vigoare Legea 85 din 2014, s-a așternut liniștea peste acest subiect. Până acum câteva săptămâni, când voci din arcul majorității parlamentare, exprimând o vădită stare de nervozitate, au început să-i reproșeze ministrului justiției că întârzie modificarea legii insolvenței.

Legea în cauză, la apariție, fusese lăudată fiindcă îi conferea insolvenței un dublu rol. Mai întâi, facilita ieșirea din piață într-un timp rezonabil a companiilor muribunde, care în plus amenințau să contamineze mediul economic. Apoi, punea punct risipei de resurse, ajutând companiile ajunse la capătul puterilor să grăbească restructurarea și, totodată, să-i protejeze pe creditorii lor.

Aceasta este esența legii actuale. În plan secundar însă, legea din 2014 a preluat neajunsurile tuturor actelor normative în materie de după 1990. În sensul că, ajunse în stare de insolvență, prea multe fabrici și societăți de servicii au putut să tragă de timp ani îndelungați. Rămase în urma vremii, multe au ales ca final „moartea clinică” în loc să folosească insolvența în vederea restructurării de fond.