Adrian Vasilescu, BNR: Inflația: otravă sau medicament (2)

Dezbaterea de joi a Ziarului Financiar, cu participarea unor companii selecționate dintre „cei mai mari jucători din economie în 2018”, a mizat pe o temă cardinală: „Care sunt motoarele de creștere în următorii ani și cum pot fi turate la maxim”. Într-un top al acestor generatori de creștere – care ne-ar putea aduce într-un viitor apropiat bunăstarea râvnită – unul dintre locurile din față este ocupat de stabilizarea inflației în jurul unei rate anuale de 2 la sută. Pentru că: 1) o inflație în jur de 2 la sută pe 12 luni, nici mai mare, nici mai mică, acționează ca medicament; 2) ajustarea inflației la acest nivel contribuie activ (prin anihilarea efectelor nocive) la stimularea creșterii economice și, totodată, la îmbunătățirea standardului de viață la nivelul întregii societăți.

Cu atât mai mult, în aceste condiții, fenomenul inflaționist din societatea românească are nevoie stringentă de analize detaliate. Pentru a-i fi bine cunoscute, sub toate aspectele, dimensiunile, specificul, cauzele. Mai ales că seria șocurilor induse prețurilor în perioada octombrie 2017 – mai 2018 (pentru iunie încă n-au venit datele) ne-a convins și mai mult că lupta cu inflația a fost și rămâne grea. Îndeosebi fiindcă tratamentele ce pot fi aplicate au atât de multe contraindicații încât, de nenumărate ori, inflația e împinsă să acționeze ca otravă și nu ca medicament. Așa cum s-a întâmplat încă din zorii noii istorii a țării, imediat după decembrie 1989, motivul fiind întârzierea cu trei trimestre a unui tratament ce s-ar fi impus să fie aplicat în ianuarie 1990 și nicidecum abia la 1 noiembrie în același an.

Voi nota că înainte de 1990, timp de mulți ani, inflația a făcut acumulări masive în România, fiind încurajată de neputințele unui sistem economic lipsit de eficiență. Deși prețurile erau ținute în loc… prin plan, penuria de bunuri și de servicii a făcut ca pe ambele piețe – atât cea planificată, cât și cea „neagră” sau “gri” – să circule mai mulți bani decât mărfuri, presiunea inflaționistă crescând astfel neîncetat. Și chiar dacă statisticile n-au surprins fenomenul, prețurile au sărit în aer, iar leul și-a pierdut valoarea. Mercurialele au golit piețele, în magazine s-au înmulțit cozile, în timp ce măsurile administrative de stabilizare artificială a prețurilor au condus la expansiunea pieței “negre” și implicit la o inflație galopantă.