Adrian Vasilescu, BNR: Istoria între vorbe și acte (2)

De ce a cumpărat Banca Națională, în vara lui 1946, Parcul cu Platani? Doar întregul personal, de la guvernator la ultimul funcționar, era convins că la 1 ianuarie 1947 instituția va fi naționalizată. Si exista o mare probabilitate că își va pierde toate proprietățile. De ce, așadar, să fi făcut această investiție?

Am invocat, în comentariul de miercurea trecută, ce mi-a povestit un demnitar din vremurile de dinainte de 1990. Pe Petru Groza nu-l avea la inimă. Dar îi recunoștea o calitate: obișnuia să-și onoreze cuvântul dat. S-a ținut de cuvânt și în fața Consiliului de Administrație al BNR, după ce a promis, în 1946, că dacă vor scoate țara dintr-un impas și vor muta Poligonul de tir din Parcul cu Platani, nu se va atinge nimeni de proprietățile băncii centrale.

De ce trebuia mutat Poligonul? Fiindcă era înconjurat de case, iar Federația Internațională de Tir, amenințând cu sancțiuni, cerea imperativ ca toate situațiile de acest fel să fie rezolvate urgent. Așa că Parcul cu Platani a fost scos la vânzare. Iar cine avea să-l cumpere urma să plătească o mare sumă de bani gheață și, totodată, să achiziționeze un teren în afara Bucureștilor, unde să fie amenajată repede o altă arenă pentru „tragerile la semn“. Și cine avea atunci bani? Banca Națională!