Adrian Vasilescu, BNR: Legea „dării în plată“ și riscul moral

Dacă „darea în plată“ – dispoziție dezvoltată pe larg în substanța legii care, în aceste zile, ține o bună parte a agendei publice cu dezbateri aprinse – ar fi luat în brațe, în exclusivitate, scopul social, fără îndoială că merita să fie apărată și susținută. Cu condiția, bineînțeles, a ajustării ei în consens cu Constituția României și cu Directiva (europeană) nr. 17/2014.

Adevărul este că legea „dării în plată“, așa cum e redactată în prezent, ar putea compromite tocmai efectul esențial, pe care îl preconizează Directiva nr. 17/2014. Și anume: umanizarea pieței creditelor. Ceea ce, potrivit atât literei, cât și spiritului actului normativ european, nu se poate rezolva cu o singură lege, fiind nevoie de un pachet de legi.

Subliniez. Directiva 17 se referă la ajutorarea oamenilor ce nu-și pot achita creditele, pe când legea noastră le întinde un colac de salvare și celor care nu vor să plătească. În cele mai multe cazuri, cei care nu pot să plătească sunt persoane care și-au cumpărat și au ipotecat o locuință familială. Iar a veni, acum, să dea casa băncii – cu beneficiul de a scăpa de restul de datorii, desigur – ar însemna să-și semneze autoevacuarea. Din această perspectivă, legea nu rezistă să fie prezentată public în maniera în care o fac susținătorii ei: „Dai casa băncii și scapi de datorii!“… Căci adevărul este cu totul altul: „După ce ai plătit pentru casa ta zece, opt sau cinci ani ori chiar numai un an, dai casa băncii și scapi de restul de datorii, dar nici casă nu mai ai!“… Și dacă nu mai ai casă, cum te descurci? Iar cum nu-i în niciun caz o soluție să rămâi cu familia în stradă, chiar dacă rămâi și fără datorii, vor urma alte eforturi, alte cheltuieli pentru o soluție provizorie.