Adrian Vasilescu, BNR: Leul e o monedă tot mai căutată

Un jurnalist mi-a adresat, în cursul unui interviu, o întrebare legată de statutul leului în schimburi valutare internaționale. Săptămânalul la care lucrează are o colaborare cu The New York Times. Contabilitatea redacției americane, facturând un serviciu, precizase: „Preferăm ca plata să fie făcută în lei“. „Cum e posibil?“ – a fost întrebarea. Am răspuns că, astăzi, piața noastră valutară nu mai este restrânsă în granițele țării; tranzacții cu lei (moneda noastră fiind acum pe deplin convertibilă) se fac la Frankfurt, la Londra, la New York sau pe alte mari piețe ale lumii… Și cum această realitate devine tot mai evidentă, am fost surprins zilele trecute când am citit – și nu oriunde, ci în Ziarul Financiar – un titlu potrivit căruia „nici măcar gratis leul nu mai valorează nimic“.

Ziarul Financiar a inițiat o campanie pentru promovarea plăților în lei. Demers lăudabil, ce merită nu doar continuat, ci și intensificat. Inevitabil, campania în cauză, dincolo de scopul declarat – acela de a contribui la întărirea leului – , are și un rol important în procesul mai larg  de educare financiară a publicului. În consecință, exactitatea afirmațiilor ar trebui să fie un atribut esențial. Or,  afirmația că leul, nici când e gratis, nu mai valorează nimic iese nu doar din granițele exactității, ci și din ale credibilității.

Nici în anii ‘80 sau în anii ’90-‘91 afirmația nu ar fi fost întru totul exactă. În anii ‘80, piața de consum era într-o suferință atât de mare, încât populația nu reușea să cheltuiască decât o parte din puținii bani de care dispunea. Pe piața neagră, țigările și băuturile fine, cafeaua și alte mărfuri rare îndeplineau rolul de bani. Dar nici atunci leul nu era gratis, iar tranzacțiile „la suprafață“ se făceau în lei și oamenii căutau lei. La începutul anilor ’90, după ce au fost restituite părțile sociale și au fost redate toate sporurile pe care regimul comunist le tăiase pentru a se apăra de inflație, s-au adunat la populație și mai mulți lei necheltuiți. Potrivit unui calcul făcut în octombrie 1990, la 1 leu în circulație pe piață erau mărfuri de numai 9 bani. Fuga de lei era atunci un fenomen real și în creștere. Pe piața neagră, mai cu seamă, cele mai multe plăți se făceau în valută forte. Dar și  comerțul „la vedere“ – în magazinele în care se vindea cu amănuntul – își departaja raioanele, cu plăți în lei la mărfurile greu vandabile, în timp ce mărfurile căutate de consumatori nu puteau fi cumpărate decât pe valută. Leul nu era însă gratis; putea fi obținut, cu deosebire, în contrapartidă cu munca sau cu mărfurile. Era, deci, căutat și avea o anumită valoare. Banca Națională a desfășurat în acel timp o campanie intensivă, argumentația teoretică fiind dublată de reglementări riguroase. Rezultatul a fost încetarea plăților în valută nu doar în magazinele de stat, ci și în cele private.