Adrian Vasilescu, BNR: Liber să alegi

Titlul comentariului de azi l-am împrumutat. Este titlul cărții celebre a unuia dintre cei mai importanți susținători ai economiei de piață, regretatul Milton Friedman, pe care a scris-o în colaborare cu soția sa Rose Friedman. Am împrumutat titlul fiindcă, în opinia mea, cartea amintită înfățișează magistral legătura puternică ce s-a statornicit, de-a lungul timpului, între libertate și bunăstare. Iar în comentariul de față plec tocmai de la această legătură istorică, pe care o văd însă ignorată în actualele dezbateri din societatea românească privind efectele scumpirii excesive a francului elvețian. Și văd cum, pe măsură ce se întețește dezbaterea și intervin noi înscrieri la cuvânt, prinde tot mai mult contur un laitmotiv. O întrebare ce se repetă și se tot repetă: „De ce, înainte de criză, Banca Națională n-a oprit creditarea în franci elvețieni?“…

Voi răspunde în clar la această întrebare. Cu argumente. Ca să fiu însă mai bine înțeles, voi relata o întâmplare pe care o socotesc extrem de semnificativă, din toamna anului 1985. Mă aflam în documentare, ca jurnalist, în țara dimineților liniștite, cum era alintată în presa vremii Coreea de Nord. Și era dimineață. Sub ochii mei se petrecea un miracol. Pretutindeni, în Coreea de Nord, în clădirile publice – întreprinderi, instituții, școli, ministere etc. – trona câte un exemplar din ceea ce toată lumea numea tabloul oficial. Iubitul conducător Kim Ir Sen era înconjurat de popor: bărbați și femei din toate straturile sociale. Un tablou cu tonuri întunecate, toți cei din cadru purtând singura îmbrăcăminte admisă și oficial și neoficial: o tunică încheiată până sub bărbie. Nicio libertate de alegere. Eram de două săptămâni în Coreea de Nord și privisem de sute de ori acest tablou. Și iată că, în dimineața amintită, oamenii s-au trezit uluiți în fața unui alt tablou oficial. Schimbarea fusese făcută, peste noapte, în toată țara. În imaginea nouă, tunică purta doar Kim Ir Sen; toți ceilalți purtau îmbrăcăminte diversificată – femei cu rochii în diferite culori, multe înflorate, bărbați cu costume, unii cu cravate, alții cu gulerul răsfrânt. Semnificația fiindu-le explicată oamenilor de către propagandiștii partidului: „Aveți libertate de alegere“. În ochii oamenilor citeam o bucurie discretă. Deși știau că, pe stradă, va mai trece timp până se va schimba tabloul. Oamenii aveau prea puțini bani, magazinele puteau fi numărate pe degete, iar mărfurile erau de asemenea prea puține.

Și acum să ne imaginăm un alt tablou: România tranziției. Era în firea lucrurilor ca populația să-și dorească să trăiască bine. Să-și dorească să consume mai mult. E o legitate care acționează ca tendință. Dacă ar fi altfel, ar fi dramatic. Oamenii s-ar moleși, ar munci mai puțin, ar fi mai puțin inventivi, mai puțin performanți, fiindcă n-ar avea nevoie să câștige mai mult. Dar dorința era una și putința alta. Fiindcă societatea românească avea de rezolvat, repede, câteva probleme ce o țineau în loc: să potolească inflația galopantă, să înlăture obstacolele la intrarea și ieșirea din piață, să îmbunătățească mediul de afaceri și să asigure norme care să însănătoșească creditarea. Fără vreun temei să ne fi legănat atunci în iluzia că vom face cumva și vom bifa ca rezolvate probleme încă departe de a fi rezolvate. Pe parcursul celor șapte ani dinaintea aderării, din ianuarie 2000 și până în decembrie 2006, scepticismul românesc s-a manifestat vulcanic, în diferite chipuri și pe multiple voci. De la preziceri catastrofice, potrivit cărora vom rata aderarea, până la propuneri fals prudente de a cere singuri amânarea intrării în Uniunea Europeană. Toate aceste voci au tăcut dintr-o dată, la 1 ianuarie 2007, când România chiar a devenit țară membră a Uniunii Europene. În tot acest timp, pe fondul valurilor de valută ce intrau în țară și al intensificării creditării, populația a simțit, în viața de toate zilele, că începând din 2000, timp de opt ani, creșterea economică a luat locul descreșterii, iar dezinflația a luat locul inflației. Normal, veniturile au crescut. Și bunăstarea a crescut, pe fondul liberalizării creditării. Începutul fusese făcut. Oamenii nu doar că aveau nevoie de case, de îmbrăcăminte, de hrană, de multe alte lucruri; le puteau chiar obține. Dacă nu potrivit nevoilor și dorințelor, cât timp în economie nu circulau, în cantități optime, bani pentru afaceri, măcar în cantități care să fie semnalul unui nou mod de viață. Iar Banca Națională a reglementat creditarea fără să blocheze accesul la credite. Ca să nu blocheze creșterea economică.