Adrian Vasilescu, BNR: Marile lecții ale „Micii Uniri” (I)

Se împlinesc, astăzi, 159 de ani de atunci. Prin alegerea lui Vodă Cuza, abia urcat pe tronul Moldovei, ca domn al Țării Românești, marile puteri – ce se prinseseră să garanteze un tip de unire cu pași ceva mai lenți și cu efecte mai puțin explozive – s-au găsit în fața unui fapt împlinit. Un nou stat, ce avea să poarte numele de România, se contura deja pe harta Europei. Visul generației pașoptiste – o elită formată din tineri care au învățat în vest, cei mai mulți dintre ei, și au revenit acasă cu dorința vie să ridice țara – devenea astfel realitate.

Desigur, Unirea Moldovei cu Țara Românească și, de îndată, formarea unui stat unitar, România, au fost posibile într-o nouă conjunctură istorică. Tabloul vieții interne era radical schimbat. Epoca Chiajnei și a lui Petru Cercel trecuse. Era deja în urmă vremea în care aurul vărsat la Constantinopol „nu se mai putea număra și ajunsese a se cântări”, cum nota Xenopol. Puterea Porții nu mai creștea necontenit și nici trădarea din țară nu mai venea să-i întărească vârtejul. Cuza s-a urcat pe două tronuri și a cutezat să facă o țară. Carol I s-a încumetat să bată monedă cu chipul lui pe avers. Și nu a mai îndrăznit nimeni să-i cheme la Poartă, ca pe Brâncoveanu, pentru a plăti cu viața. Lucrurile aveau deja o altă curgere. Emanciparea era noua flacără spirituală care lumina sufletele. Din ea s-a aprins visul de unire, de independență și de dezvoltare.