Adrian Vasilescu, BNR: O iluzie statistică: se întoarce inflația (I)

Statisticienii din toată lumea s-au obișnuit, și nu de azi – de ieri, să compare mișcările prețurilor cu evenimentele din arenele în care aleargă caii. Din noiembrie 1990, când în România au fost liberalizate prețurile și s-a trecut la măsurători exacte, pe criterii științifice, am prins și noi gustul comparațiilor de acest gen. Creșterile de prețuri din perioada 1991-1993, cu rate de 200 și 300 la sută, au pus în evidență sintagma „anii inflației galopante”. Apoi, până în 1999 inclusiv, s-a vorbit despre prețuri care au alergat „când la trap, când la galop”. Din 2000 însă până în anii izbucnirii crizei economice, nu au mai fost găsite termene de comparație în competițiile hipice, în condițiile în care am beneficiat de un cuplu fericit în viața economică: PIB în creștere rapidă și dezinflație. Prețurile cu continuat să crească, dar creșteau încet, tot mai încet.

În 2009 am intrat într-o etapă inedită, în care inflația a dovedit că are și „viață proprie”, fapt ce i-a permis să-și consolideze o evoluție calmă în împrejurările în care economia în general suporta șocurile unei crize puternice. Dacă inflația, în România acelui timp, nu mai avea cauze monetare, și e cert că nu mai avea, devenise evident că mișcării prețurilor i-a fost luată din spate o grea povară. Poate cea mai grea. Cert este însă faptul că, în acele împrejurări, conduita politicii monetare a rămas prudentă. Și tot o dovadă de prudență a fost gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar. Căci BNR, în bătălia cu inflația, n-a mizat atunci, cum n-a mizat niciodată, doar pe o singură carte. Banca Centrală a contrabalansat dobânda de politică monetară, în scădere, cu alte câteva cărți, între care gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar a avut o contribuție substanțială la calmarea prețurilor. Această tendință ar fi putut continua în 2010. N-a fost să fie însă așa. Și nu din cauza Băncii Naționale.

Ce s-a întâmplat în 2010? Să judecăm. În ianuarie, când România intrase în al doilea an de recesiune, inflația lunară mare, de 1,68 la sută, nu exprima vreo slăbiciune a politicii monetare. Accizele la țigări, la alcool și la combustibil au umflat rata inflației. Iar în iulie 2010, când rata lunară a urcat la un nivel extrem de înalt, de 2,58 la sută, motivul n-a fost altul decât creșterea TVA cu 5 puncte procentuale. Rata anualizată a sărit atunci de la 4,38 la sută la 7,14 la sută. Efectul statistic al acelei creșteri (efectul de bază) a fost resimțit timp de douăsprezece luni. Am scăpat de această iluzie (că prețurile creșteau, deși nu acesta era adevărul) abia în iulie 2011. Dovadă că atunci rata anuală a scăzut într-o singură lună de la 7,93 la sută la 4,85 la sută.