Adrian Vasilescu, BNR: O reglementare înțeleaptă a creditării nu mai poate fi evitată

Este un fapt cunoscut că multă vreme băncile n-au dat bani – și se părea că nu vor da bani – decât familiilor muncitoare, care câștigă bine. Procedeul fiind o ilustrare foarte aproape de adevăr a unui celebru dicton: „Bancherul îți dă umbrela când e soare și ți-o ia când plouă“… Cât era soare pe ulița ta, aveai loc de muncă, erai bine cotat profesional și plătit bine, banca îți făcea casă, ți-o mobila, îți achita automobilul, televizorul, mașina de spălat, mașina de gătit și multe altele. Dacă însă, Doamne ferește, intra soarele în nori, pierdeai competiția profesională și ți se reducea salariul sau, mai rău rămâneai fără serviciu și nu-ți mai găseai altul la fel de bun, venea banca și-ți cerea înapoi umbrela… Așa s-au petrecut lucrurile după Al Doilea Război Mondial. În toată lumea. Până când, în ultimul deceniu al secolului XX și, mai cu seamă, în anii 2000, totul s-a schimbat. Băncile își deschideau mai întâi umbrelele, apoi își sunau clienții și-i ademeneau să vină să ia credite.

Începând de prin 2003 și, mai cu seamă, din 2004, vreo câteva milioane de români au început să-și procure bunuri și servicii de pe piață plătind combinat: din venituri proprii și din credite. Plătind așadar cu bani câștigați din muncă, din afaceri, de la compatrioții noștri răspândiți prin lume ori din alte surse. Dar și cu bani împrumutați. De la bănci, firește. Și e un adevăr că băncile românești au trecut la o amplificare rapidă a creditelor, cu deosebire a celor în valută. Și asta în împrejurările în care, pe piața internă, cererea de consum continua să surclaseze oferta de bunuri și servicii. Până când o nouă realitate a făcut să se aprindă becul roșu: pericolul creditării. Banca Națională, imediat ce a luat avânt extinderea creditării, lansase un mesaj rațional: „Atenție la echilibru“. Pentru că ar fi fost grav dacă s-ar fi rupt echilibrul pe piața creditelor.

S-a impus atunci o mai mare atenție la cei doi stâlpi mari ai pieței creditelor: cât plăteau băncile pentru resursele atrase (dobânzile pasive) și cât cereau pentru creditele acordate (dobânzile active). Iar o soluție rațională nu putea fi atunci, nu poate fi acum, în niciun caz, un ritm al creșterii creditelor care să descumpănească resursele băncilor sau să conducă la supraîndatorarea populației. Mai departe, nu poate fi admis să se rupă și mai mult legăturile între producție și consum. Atât timp cât nu se înregistra un plus de eficiență a muncii nu era, nu este rațional să vină bani în plus pentru consum. Iată, așadar, motivele ce au determinat Banca Națională să impună, prin reglementări specifice, o creditare sănătoasă. Ce n-ar fi putut fi, în niciun caz, explozivă.